Tara pentru care am facut un compromis in sensul in care, dupa perioada pariziana, am zis ca o lasam pentru o alta viata. Insa, daca tot eram prin zona, am dat o fuga. Pana la urma, putin cat am stat, credem ca a fost suficient.

Chile este cea mai prospera tara din America de Sud, cea mai putin corupta, cel mai mare venit pe caveza de locuitor, dar si cea mai scumpa. Am fixat primul obiectiv inca din aeroportul bolivian, unde ne cumparasem biletul de autobuz ca sa primim viza.Granita dintre Bolivia si Peru. In spatele nostru, linia de tren care ajunge la cimitirul de trenuri din episodul trecut. Dis de dimineata, mai dimineata decat orice dimineata, ne-am luat doo biciclete de la gazda noastra din San Pedro de Atacama si am pornit spre Valle de la Luna, intr-un desert plin de stanci in care sunt sigur ca s-a filmat cel putin un episod din Star Wars. Am pedalat noaptea ca nebunii, am simtit frigul desertului prin sandale si pantaloni scurti, am trecut fara sa platim de paznicii care probabil dormeau si tot nu am prins rasaritul de pe creste :)). Nu inteleg de ce trebuia sa il vedem fix de aici, de pe dealul acesta… nu era nimic special. Cele 2-3 ore alocate s-au facut vreo 5, cred ca ne era dor de biciclit. Si apropo, 29erul e demential pe teren accidentatPozele nu au puterea de a povesti realitatea. Ne-am amintit de filme, de carti, de expeditii pe luna, peisajul, asa arid, era de vis! Pit-stop pe nisipul fieeerbinteee din desert, pe dune. Vulcanul fara nume din fata noastra ne-a insotit peste tot cu varful lui frumos si impunator, acoperit de zapada

Ni s-a povestit ca in unele zone din Atacama nu a fost inregistrata ploaie ni-cio-da-ta!!!STOP eruptiilor! Am zis!Daca stancile astea se numeau, Cele 3 Marii, atunci…Aceasta se numea Ion? 🤔Un orasel plin de viata, dar nu la ora pranzului. Posibil cel mai turistic de pana acum chiar daca nu se vede din pozaAm fost surprinsi de cultul canabisului si a frunzelor de coca. Daca la noi la durere te dai cu Puterea Ursului, in Chile de dai cu marijuana si durerea trece cat ai spune coca! La hostelul din SP de Atacama, am avut o curte ca la noi la tara doar ca in loc de mere am gasit rodii crapate, numa’ bune de savurat. Am mancat pan (aproape!) ne-am saturat, ba chiar ne-am luat si la pachet insa la iesirea din tara a trebuit sa le donam vamesilor pofticiosi. Auzi tu, nu poti trece fructe peste granita… mrrrr! Se stie! Desertul Atacama este unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru stargazing asa ca ne-am petrecut cateva ore vazand ce nu se vede din emisfera nordica: cateva constelatii, nebuloase, stele noi si stele vechi, un MilkyWay cam palid comparativ cu cel vazut de pe plaja de la Krapets si dovada cerului plin de licurici indepartati. Pentru ca ne era cam dor de mare/ ocean ne-am programat la prima intalnire cu Oceanul Pacific… de unde a iesit un peste mic cu coada scrisa 🤷‍♀️🤷🏻‍♂️. Iquique ne-a fost gazda cateva zile si ne-a placut sa ne plimbam pe stradutele orasului cu dansuri, muzica, mare, soare, tot ce trebe pentru zile bune, bune de tot! Ba chiar ne-am distrat cu gasca voluntarilor de la hostel, veniti de peste tot! Nicaragua, Columbia, Venezuela, Argentina, Brazilia, Franta… un amalgam de tineri simpatici pusi pe surf, calatorit si distractie! Vedem din ce in ce mai des cum oameni ce vin pentru una-doua zile intr-un hostel, raman sa voluntarieze cu saptamanile in acelasi loc. Wishful thinking 💭 Ni se reaminteste la fiecare pas ca suntem inca in desert! De mentionat ca aici nu mai plouase de multi ani (if ever), insa chiar inainte sa ajungem cazuse tavanul si tot hostelul fusese inundat de o torentiala. Am regasit carpeta de pe peretii bunicilor nostri si pozele cu stra-stra sau doar stra-bunicii :).Bobo de Chile alaturi de Virgin Mary, Jesus, apostoli si mascota orasului careia i se aduc bani si flori pentru intretinerea zambetului larg. Locuitul la ocean, in zona seismica vine cu riscuri! Nu este suficient sa ai un sistem de alarmare de tsunami daca nu ai si un plan cu ce vei face dupa ce primesti alarma. Aici am vazut ce inseamna un plan complex de evacuare. Aveam un gol in stomac la fiecare semn de genul celui de mai jos, intalnit practic cam la fiecare intersectie!

Cam atat am calatorit pe aici. Pa Chile, noi ne luam bocceluta si plecam in Peru!

Acum, ca am inceput din nou sa visam, am parasit Parisul, am petrecut o noapte in Madrid si am traversat din nou Atlanticul. Catre Miaaaami!

Aici am fost asteptati la aeroport de prietenii de la BDT.

Cum ne era tare dor de soare si plaja era tare aproape de aeroport, in cele 9 ore de escala am dat o fuga acolo. Dupa ce ne-am bucurat talpile prin nisip si apa, am baut o bere proasta si scumpa si am trecut la activitatea de people-watching care ne-a amuzat peste masura 😆

Aproape cu parere de rau, dar cu promisiunea ca ne vom intoarce pe aici, ne-am intors in aeroport pentru urmatorul zbor. Bolivia. De fapt, Estado Plurinacional de Bolivia. Unde iti trebuie viza ca sa intri, iar asta am aflat in aeroportul de sosire. Dupa lungi discutii (bucurie mare ca nu am uitat spaniola!) si rezervari de tot felul de bilete, dar si dupa o consistenta taxa de o suta unu $ de caciula, am iesit in sfarsit din aeroport, fara sa fie nevoie sa facem ca Tom Hanks in The Terminal 😀

Am schimbat 20$ din rezerva strategica, ne-am suit intr-un maxi-taxi pe post de autobuz local, am mai schimbat unul care se strecura prin traficul murdar cu un calm de invidiat, folosind atat banda lui, contrasensul, cat si trotuarele si am ajuns in cea mai colorata autogara ever! Terminal multimodal, sa avem pardon, madam Firea. Aici se vindeau destinatii in gura mare, fiecare avea un manunchi de 4-5 orase/sate pe care ti le striga in fata. Ne-am oprit in dreptul unui chiosc, vrajiti de o reclama la firma lor de transport, in care o tanara si foarte draguta domnisoara, ce probabil era alta natie (si nu sunt rau) se intindea pe niste scaune cu gel care ii luau forma corpului, isi intindea picioarele, ba chiar si tocurile dar tot nu ajungea la scaunul din fata. Intr-o toaleta ce ar fi facut invidioasa orice companie aeriana, se clatea pe fata cu apa, parfumata probabil, fara sa uite sa zambeasca tot timpul. Ne-am scris singuri biletele, căci numele noastre erau prea complicate, si am omorat cele 4-5 ore la o cafea pe care deasemenea ne-am facut-o singuri si intr-un restaurant in care, ce sa vezi, tot singuri ne-am prajit fripturile si ne-am turnat berile.

Cu gandul la scaunele si toaleta din autobuz am ajuns pe peron unde realitatea ne-a cam lovitAerul era conditionat de numarul de ferestre sparte/lipsa/deschise, wifi-ul cu internet ilimitado era… sau, mai simplu spus, nu era, toaleta nici macar nu exista si nici nu vreau sa ma gandesc de cat timp nu avea un ITP facut, ca ne clatinam in fiecare curba de zici ca eram o barcuta in mijlocul oceanului. Si am avut curbe… ohohoooo, am mers printr-un fel de cheile Oltului dar fara Olt, si lungi de vreo 19 ore.

Cum ne chinuiam noi sa ne aranjam sacii de dormit si picioarele (cu siguranta mai scurte decat cele ale domnisoarei in tocuri), sa ne ferim de mizeriile ce intrau la loc dupa ce erau aruncate pe geam de un pusti obraznic (ăsta mai tarziu a si dat la boboci intr-o punga😈), am vazut o mama cu PATRU copii intre, sa zicem, 4 si 14 ani, care stateau pe doar doua locuri. Si nu erau mofturi, nervi, nimeni nu a plans, ba chiar ni s-au pareau fericiti ca erau cu totii in autobuz.

De-a lungul drumului am avut oferte de mancaruri care mai de care mai “apetisante”, ni s-au explicat timp de vreo ora beneficiile ginseng-ului si a altor alifii, ceaiuri, pastile, prafuri, uleiuri esentiale… Am ajuns mult mai devreme din pacate, adica la ora 4 AM, intr-o gara pustie din orasul Sucre. Insa am sarit in alt autobuz, care nu era in plan pentru ca am rupt urmatoarea bucata de drum in doua. Lucru care a lucrat in folosul nostru, a fost mai ieftin asa 😏

Daca primul nu a fost un chicken bus, al doilea cu siguranta a fost. La 6:30 un cocos harnic si destul de voinic as spune, a dat trezirea de vreo patru ori. Il tinea in brate un pusti cu trening de Paris Saint German.

Ajunsi in Potosi, un orasel Bolivian, dragutel si al naibii de poluat, am ramas un pic surprinsi de cat de repede am inceput sa gafaim doar coborand niste trepte. Dupa ce ni s-a intamplat a doua oară, cat ne-am legat sireturile, am priceput ca trebuie sa aiba legatura cu altitudinea la care suntem. Verificand acum, am vazut ca este la 4.067 m. Si am coborat pana la el :))Portul traditional, colorat si usor de recunoscut. Copiii, inveliti in 4-5 paturi, sunt purtati in spate si nu doar o data i-am vazut stersi de alti trecatori prin aglomeratii 😳

Evo Moralles, care in ciuda Constitutiei a fost ales pentru a 3-a oara consecutiv, isi face reclama de-a lungul drumului pentru al 4-lea mandat, adica dupa cum ar spune Veo cea culta, pentru 20 20 – 20 25Peisajul s-a mai schimbat un pic, dar s-a colorat frumos. Putine asezari, oameni munciti, multe lame si alpaca, dar si multi flamingoDupa un fel de ultramaraton de vreo 70h, de parca ai spune ca fugeam de cineva, am ajuns in sfarsit in Uyuni, unde se punea de o petrecere in cinstea sosirii noastre. El Carnaval!! Am dormit, mancat, dormit din nou cat sa ne ajunga, si ziua urmatoare am plecat cu un 4×4 spre vestitul desert/lac/salina/campie – Salar de Uyuni (adevarul e ca nu stim sa-l numim, ei ii spun salt flat – platoul de sare),, dar cu niste opriri. Prima la cimitirul de trenuri, despre care am avut impresia ca este locul de filmare pentru Mad MaxTrenurile astea erau folosite pe vremuri, cam pana in 1940 cand industria miniera a intrat in colaps, pentru transporturile de argint si de minerale in si din Chile. Pe masura ce erau scoase din uz, erau aruncate in acest cimitir, loc de pelerinaj acum. Unde ne-am cocotat si distrat si noi.Doamna aceasta vinde tocana de lama. Nu am indraznit sa mancam dar ne-a amuzat traducerea de pe cartonPe platoul de 10.500 km2, la o altitudine de fix 3.656m, cel mai plat loc de pe pamant, o parada de 4×4 care ba plecau, ba veneau, unele cu bagaje de 3 – 4 zile, altele ca noi, fara. Am fost 7 oameni in masina plus soferul/scenograful. Dar despre asta mai tarziu.

Raliul Dakar, care de vreo 10 ani, din cauza problemelor de siguranta, se desfasoara in Argentina, Peru, Chile si Bolivia, trece si pe aici, cu stop la primul hotel de sare din lume

in timp ce ne bucuram de peisaje, am fost complet luati prin surprindere de un dinozaur nervos, aparut de niciunde, care a sarit la noi. Telefonul ramasese pornit pe filmare, asa ca am capturat intreaga scena. Si sa nu aud ca e trucaj sau ca dinozaurii nu mai exista, a fost cat se poate de real si inspaimantator. Click pe GIF-ul de mai josPana la urma am imblanzit si dresat fiara, care arata cam asaTare ne-am mai distrat in decorul minunat al campiei de sare. Parca era zapada dar noi eram in pantaloni scurti. Parca cerul era unit cu pamantul. Parca aveam supraputeri de mergeam pe apa. Parca si parca… ni s-a dus imaginatia in sute de locuri si ne-am lasat purtati fara prea multe semne de intrebare.

Am sarit ca nebuniiNe-am pupatNe-am scuturatAm meditat pan’am levitatNe-am oglindit in cea mai mare oglinda naturala de pe Terra 🤓Am jucat sah, regele a fost mutatAm mers pe… noriSi am ajuns la concluzia ca fondatorii Lego s-au inspirat din natura. Sub stratul de 4-5 cm de apa supra-saturata se aflau cristale de sare cu forme geometrice precise. Am spus de cateva ori ca ‘e data-n ma-sa natura asta, prea le-a calculat pe toate’ Magic, ireal, genial! Doamna venise din La Paz pentru a vedea Salar de Uyuni si ne-am cerut in poza cu ea ca sa surprindem a o mica parte din portul traditional femimin. Portul complet e mult mai viu colorat, cu sort, ciucuri la codite impletite, palarie, pantofi speciali, dresuri, tolbita. Soferul purta rol de sofer (dah!) dar si fotograf si scenarist. Rezultatul muncii lui… nota 20! Prezentam:

Tur del Mundo

El ScorpionLos PiramidesAmor a la Boliviana cu Anca Bolivianca si Dani Boliviani in roluri principale. EvolutiaSi un apus magnific!

Titlul: 70 ore ne-a luat sa ajungem in Bolivia. 40 de ore am stat acolo. Tara aceasta, cea mai saraca de pe continentul sud american are multe povesti de spus: saracia este vizibila la orice pas, traditiile sunt pastrate si date mai departe cu sfintenie, peisajele sunt incredibile, drumurile neasfaltate, fizionomia oamenilor este una aparte. Se trag din incasi, chiar de limba oficiala este spaniola, inca se vorbesc 32 din limbile indigene (inclusiv quechua). Am stat putin si stim sigur ca tara mai avea muulte de oferit ochiului, sufletului si mintii.

S-a scurs o luna intreaga de cand am parasit Argentina. A fost o luna plina de emotii la sfarsitul careia imi privesc sora cu un optimism nascut din puterea incredibila pe care o are de a-si reveni! Suntem alaturi de tine, Kitty, pe orice continent am fi! 😘❤️

Insa nu am fost chiar lenesi cat am stat in Franta, asa ca din cand in cand am iesit din casa, mai ales ca le-am adus soarele si primavara.

Prezentam vestita FieratanieNe-am bucurat din plin de soarele nostru impachetat in rucsacul sud american. Desi cateodata realitatea a fost alta In plimbare ne-am intersectat cu jandarmii lor si vestele galbene in cea de-a 3-a luna de manifestatii. Erau bine echipati si nu se lasau luati prin surprindete de gazele lacrimogene asa cum a fost la noi. Aveau masti serioase insa mai au de mancat ceva paini pana sa ajunga la nivelul nostru ada cum si noi mai avem de protestat pana obtinem ce vrem 😏 Intr-o alta zi, ne-am luat aproape o dupa-amiaza libera si am iesit la o plimbare prin gradinile Versailles-ului, impreuna cu mama, cealalta forta a familiei 😊 Setea de foc, neastamparata pana acum pe taram Sud-American, am stins-o cateva nopti la rand pe langa casa, imbinand utilul cu placutul, incendiind cativa metri cubi de lemne. Si nu am fost doar in trei, ci am fost vizitati. Prieteni dragi, care-au aflat pe unde suntem, ne-au bucurat un weekend intreg. Ceee bucurie!!

Eterna batalie pe plita de bucatarie 🤣

Castigator nedefinit: The Fleau. 2L de lapte,1/2 de zahar, un mix Imperial si foaie de Fleau. De-li-cios!

Multumim Chris!

Si… am plecat! Si nu spre casa asa cum se presupunea ci catre continentul Sud-American.

Bon voyage ne-am spus.