Doua anunturi importante:
Iquitos…. si jungla AMAZONIANA
Cu suspin am lasat Iquitos in spate, cu siguranta cea mai surprinzatoare destinatie de pana acum. Oameni buni, puneti bani sub pres si mergeti in Iquitos!! 😂 Nici nu stim de unde sa incepem povestea.
Dupa ce ne-am saturat pana peste cap de ruta turistica peruana, am hotarat sa luam un avion din Lima, unde am petrecut mai putin de 24h dar unde ne-am si intalnit cu Brian – un tanar american din Chicago, veteran de razboi ce lucra pe/ cu submarinele americane in misiunile de razboi … un baiat de nota 20+ – ca tot e la moda PLUSUL 😉. El ne-a dus la statia de bus spre aeroport dupa ce am petrecut o ora pe faleza Limei, in Miraflores.
Odata ajunsi la aeroport, am aruncat ce nu era de transportat la bagajul de mana si am cautat un ‘transporter’ pentru briceagul nostru valoros din Chile (asta dupa ce la imbarcarea spre Paris din februarie am pierdut primul briceag). Carausul a fost cel mai simpatic neamt calator, Jonathan Ge-Ha cu care ne-am distrat in saptamanile ce au urmat si de la care am si invatat cate ceva. Aterizati in Iquitos (cel mai mare oras din lume deconectat de infrastructura rutiera a tarii si in care se poate ajunge doar cu avionu’ sau barca) l-am recuperat pe Jonathan si am pornit spre ce avea sa devina our safe spot, pentru cateva zile bune, The Amazon Within Hostel, pe care il recomandam cu caldura. 
Side note. Peru detine de la vest la est urmatoarele: Cea mai arida coasta din lume, cea a Pacificului, cel mai mare lant muntos – Anzii, iar de iti continui calatoria vei da de cea mai mare jungla, adica cea a Amazonului. Apoi sfarsesti in cel mai mare oras al lumii ce nu este conectat la infrastructura rutiera. Mr. Ceasca ar fi fost gelos, sigur!
Orasul este intr-o continua miscare si agitatie. Oamenii muncesc mult pentru fiecare ban, fie zi, fie noapte, fie legal sau ilegal si niciodata cu bon fiscal 😂. Iquitos este poarta junglei Amazoniene asa cum Tulcica e poarta Deltei Dunarii, si da, recunosc m-am gandit des la cat de mult seamana cu ‘acasa’. Pe strazi e plin de ‘antreprenori’: unii gatesc pentru familia lor si mai pun de cateva portii in plus ca sa le vanda in fata casei, se vand fructele din jungla la orice pas, oricine face moto-taxi daca detine un tuck-tuck, iar agentii de turism roiesc in oras oferind cele mai incantatoare experiente: tururi de 2,3,4,5 zile sau cate vrei tu prin jungla, ture de barca prin imprejurimi, experiente mistice cu shamani, retreaturi de ayahuasca, plante medicinale, party-uri… tot ce vrei si ce nu vrei. Cultura generala de underground a crescut considerabil in timpul sederii nostre si asta in conditiile in care mainstreamu’ it’s not our cup of tea. Nu, nu am facut ayahuasca (inca!).
Prima intalnire cu zumzaitul moto-taxiului de la aeroport catre hostel dar si cu poluarea unui oras in care umezeala e de aprox 80%, vantul e absent si misuna mii de motoare vechi in putini timpi.
Cateva dintre obiceiurile localnicilor expuse mai jos:
Chicha Morada, adica suc de porumb negru, servit la punga de plastic cu pai. Fantastic! 
Metoda de racorire in zapuseala junglei: baie in cea mai murdara apa. Pozele nu transmit mirosuri!!
Piata Belen … vizitata in ziua 2 (la finalul zilei, eu, A, aveam sila si abia asteptam sa pornim spre alta destinatie). Jeg ca la ei… la ni-me-nea! Iquitos este cel mai sarac oras vazut pana acum. O piata imensa pe care nu am putut vizita-o in toate splendoare ei pentru ca suntem lenesi. Acolo se aplica zicala, cine se trezente de (foarte) dimi se duce la piata si vine incantat. Totul este foarte ieftin. Zilnic se aduna pietari din jungla sa-si vanda frutas & verduras, peste, gaini, hamace, plante medicinale si din pacate animale salbatice. Ce se intampla cu ce lasa in urma e alta poveste. Jeg, zoaie, mortaciuni, vulturi si caini. Apropo, cainii din Iquitos parca s-au nascut in ’86 la Chernobyl 😕. Au si propria rasa: caine fara par. Saracii… sunt urati si deformati! Spre rau la marginea pietei era cel mai murdar cartier de locuinte vazut vreodata. Poate doar imaginile din Slamdog Millionaire mai pot concura cu Orasul plutitor.
Cantitatea dusa in spate de acest om este impresionanta, saracul abia mai respira atunci cand se oprea sa se odihneasca. Chiar de acesti platanos (banane verzi) se culeg usor, cu munca depusa pentru comercializare abia isi scoate banii. 
Farmacie autentica cu chimicale. Insa putini oameni stiu cate plante medicinale ofera jungla: de la simple dureri de burta sau de oase, pana la cancer sau remedii pentru fertilitate. 
Mica afacere de familie din fata case cu deschidere la sufrageria cu telenovele. Atentie, frunzele se ung mai intai cu ulei 😊
Arta stradala. Teatru in buricul targului.
Un barber shop, direct pe faleza. 
‘Orasul’ plutitor si foarte urat mirositor.
Dupa ce a fost inventat cauciucul (Charles Goodyear – 1844), Iquitosul si-a vazut sansa pentru evolutie economica – cererea mare din industria auto a facut ca orasul sa colcaie de baroni si bani. Veniturile au schimbat orasul insa si oamenii – popoarele indigene ale regiunii au fost fortate sa lucreze in conditii nu intocmai favorabile. Cum nu existau plantatii propriu-zise, localnicii erau trimisi in misiuni de cautare si ulterior de extractie a materiei prime prin jungla cea mare cu o maceta in mana si-atat. Insa, cum orice poveste are inceput si final, locul a devenit doar o amintire dupa ce niste englezi au reusit sa scoata ilegal din Peru cateva seminte de arbore de cauciuc iar productia globala s-a mutat in Malayesia – mai ieftin si mai eficient. Un alt semn de schimbare radicala a orasului: in timpul boom-ului, transportul se facea cu vapoare pe rau (steam boats), ce erau folosite ca hoteluri si bordeluri pentru bogati, insa dupa episodul Malayesia, acestea au fost abandonate, distruse sau vandute; orasul s-a golit de bogatani, lasandu-i in urma pe acei indigeni ce au populat spatiul urban. Poporul s-a inmultit considerabil de la 1500 de locuitori pe la finalul anilor 1800 pana la jumatate de milion de locuitori in prezent. 
De la atata bogatie, baronii au renuntat la a-si construi casele cu resursele junglei, in schimb au importat din Europa. Acum au ramas niste ruine, cu iz de Portugalia.
‘Masina’ de politie a orasului. 
Monkey Island… locul in care am inteles dragostea pe care o poate transmite o maimuta. Da, maimutele sunt ataaaat de iubitoare cum n-am crezut vreodata! Aaa si la monkey island aveam sa ne intalnim maimutica noastra cu care am petrecut alte 2-3 saptamani minunate, dar despre ea in urmatorul post.
Aaron, cel mai carismatic personaj din filmul nostru, momentan contra-candidatul lui Trump la urmatoarele alegeri prezidentiale din USA :)). Era usor teleghidat in ziua aia, insa l-am ajutat sa ajunga acolo unde dragostea-i neconditionata: la maimute! 
Woolie Monkey, aparent cea mai inteligenta specie de maimute si cea care se apropie cel mai usor de om, isi cauta hrana in gura lui Jonathan. Doar am spus ca sunt inteligente ;).
Fight! 
Acest loc este, de fapt, un centru de salvare pentru cele care traiesc in captivitate, sunt confiscate de pe piata neagra (fie le vand la circ, fie ca animale de companie). Dupa ce petrec un timp in acest resort, sunt eliberate in salbaticie daca indeplinesc conditiile de supravietuire. 
Jungla Amazoniana… un vis!! Cate n-am vazut acolo.. pasari ce ne cantau continuu, maimute, lenesi catarati in varfuri de copac, caimani, delfini, piranhia, tarantule, tantari, tot felul de insecte si muuuuulte alte oratanii vazute doar la TV.
Am luat un tur de vreo 5 zile in jungla inundata, iar organizatorii ne scoteau in barcute de 2 sau 3 ori pe zi la tot felul de activitati legate de ecosistemul Amazonian. Tururile astea nu erau chiar ieftine, si asa cum am mai povestit peruanu’ profita de orice ocazia sa mai faca un ban. Insa in Iquitos, hotu’ nu s-a intalnit cu prostu’. Oferta initiala a fost de 250 USD/ persoana/excursia de 5 zile dar dupa negocieri ce au durat practic 4 zile, am platit 230 USD pentru amandoi 😎
Casa noastra pentru cateva zile… un vis in paradis! 
Frumos, frumos in jungla dar iata cine ne-a intampinat la intrare in casa in care urma sa dormim. Mr. Tarantula care a fost mangaiat si gadilat de Dani. Tot in primele ore de jungla povestile din jurul nostru erau despre scorpionii gasiti in camere. Am fost oare norocosi ca n-am vazut nici macar unul?
Baile benevole alaturi de piranhia 🙂
Aici avem doar niste delfini gri, ca cei roz n-au stat la poze.
Intr-o dimineata, ghidul nostru ne-a dus pe un drum stiut numai de el (si de toti ceilalti ghizi 🤣), a scos dintr-o punga cateva merinde impachetate in secret si a inceput sa faca precum maimutele. Simpaticele astea au inteles ce spunea el acolo si foarte curand le-am vazut venind din toate directiile, sarind din creanga-n creanga pana in barca noastra pentru un mic dejun gratuit.
Dupa ce si-au umplut burticile si ne-au controlat sa nu cumva sa mai avem ceva ascuns, a venit timpul si pentru ceva dragoste. Iar dragostea de wooly nu se uita niciodata! 😍
Nu degeaba i se spune maimutareala 🐵
Bun! The Jungle Treck… VAI!!! Probabil nu ni se va sterge din memorie cum am plecat cu cizme de cauciuc ca sa nu ne udam si am ajuns sa inotam, ba chiar sa mergem pe sub apa cu Printesa pe umeri :)))
Superhero si Printesa Amazoniana. Doar nu era sa ma scufund alaturi de crocodili, caimani, piranhia si cine stie ce alte oratanii 😋
Arborele de cauciuc
Dupa semne, nu am fost singurii care si-au incercat maceta pe scoarta copacilor 
MACETEEEEEE!!!!
Numai arahnofobie sa nu ai…
Nimeni nu a fost ranit!
The walking tree – arborele mergator, perfect adaptat pentru sezonul ploios. 
Dani din Nepali
Ghidul nostru, Israel, stia sa ne cheme animalele, pasarile, cunostea canalele si locurile ca-n palma. In plus era si shaman, stim pentru ca i-am auzit incantatiile intr-un miez de noapte… Neobisnuit si putin infricosator sa stii ca esti in inima junglei, inconjurat de ape si sa auzi ceremoniile intr-un intuneric de-l tai cu cutitul… brrrr
Nuferii Amazonului au frunza cu diametru de 2 metri
Nu-mi amintesc numele baietului in albastru (dar sa ii spunem Juan Carlo), un italian pretios si foarte putin prietenos care ne-a oferit mereu exemple de asa nu! :)))
La vanatoare de caimani pe timp de noapte si pe ploaie…. saracutii, trec prin mainile multor turisti. 
Am fi dorit sa petrecem mai mult timp in mijlocul naturii, asa ca am cautat cazare in gospodaria unei familii. Ne-ar fi pus la dispozitie un dormitor (a se citi una dintre casute), o coaja de copac pe post de mijloc de transport si unelte de pescuit. Pana la urma am renuntat insa. Mai jos, gospodaria acestei familii.
Si ce daca e apa in jurul casei? Asa cum ieseam si noi sa ne jucam in spatele blocului, si copiii de aici stiu sa se distreze!
Iar daca telefoanele nu aveau semnal decat la 1 km mai jos pe rau, ca sa schimbi o vorba cu vecina trebuie sa-ti iei jungle-mobilul si sa te deplasezi pana acolo. Nu ai nevoie de benzina, RCA, ITP sau mai stiu eu ce. Pana sa nu faci, ca se lasa cu baita 
Si statul pe prispa difera nitel, ha? 
Bucataria noastra functiona continuu sa ne ofere cele mai bune arome. Am gura inundata doar cand ma gandesc la bogatia ecosistemului si ce ne ajungea in farfurii. Mai jos, platano – banane verzi prajite. Mnom-mnom
Aaaand, back to Iquitos! Pam-pam! Vrajiti de minunatiile traite, ne-am intors cu tone de energie si foarte pusi pe treaba. Primele urme de voluntariat s-au nascut si am obtinut discount la cazare. #HaiCaSePoate
Draga noastra Noa, o fata finuta si foarte frumoasa din Coasta de Fildes dar educata la Paris, ce facea furori si lasa frunti umede cand aparea intr-un tricou decoltat cu mandolina-n mana cantand cu o voce angelica Hallelujah! Aaaah, Noa!!! Revenind, ea, Noa, avea un proiect ce-l punea in aplicare in scolile din Iquitos : eco-educatie pentru pusti si, cum noua ne plac pustii dar ne place si natura, ne-am alaturat initiativei si am avut parte de distractie pe cinste.
E posibil sa ne fi iubit atat de tare si pentru ca i-am scapat de cateva cursuri. Intrebarea noastra a fost ¿Que es la naturaleza y el medio ambiente para ti? Fiecare a desenat ce i-a trecut prin minte, aruncand pe furis priviri catre strainii exotici sau tragandu-ne din cand in cand de maneca sa ne intrebe daca e bine ce fac 😻. Au avut si pauza de masa in care fiecare a scos farfuria din ghiozdan si, pe rand, fara sa se inghesuie, au trecut pe la bucatarie sa-si ia mancarea gatita. Un pranz in toata regula, servit in curte sau in banca!
Mai jos lipitorile mele intr-un cadru mai formal…
si aici ale lui Dani… navala pe cret! 
Am strans lucrarile, am evitat cat mai bine raspunsul la intrebarea cand mai veniti? si am parasit scoala parca pasind pe nori. Odata reintorsi la hostel ne-am delectat cu desenele lor.
Party like there’s no tomorrow si… operatiunea House Party. O noapte cat zece in care am dansat ca nebunii pe muzica DJ-ilor nostri Jonathan Neamtu’ si Yuri Olandezu’. DJs, bautura, mamasite, motoare ambalate, animatoare si de la capat… o noapte cat zece cum spuneam, finalizata cu o tura de tuck-tuck pan’ la aeroport si inapoi (asta merita facuta si numai ca sa te racoresti putin) iar apoi somn pana’n seara.
Cei 3 oameni care ne-au facut sederea in Iquitos de neuitat sunt mai sus. Si clar oameni pe care dorim sa-i reintalnim. Aaron in special (stanga) ar merita postul lui si doar al lui. Cate povesti ne-a spus despre viata, parca scoasa din filme…. nu sunt multe de ni le amintim sau de le putem scrie, dar stim ca ne-am hahait alaturi de el zile intregi!! Aaron buddy, in this life we are gonna’ meet again. It’s a promise we already made! 🤗
O seara fara poze ne-a adus alte personaje si amintiri memorabile: am plecat de la hostel cu doi francezi si m-am intors cu doi Argentinieni… si un dreadlock 😂. La doar cateva ore dupa, l-am cunoascut pe barbosul Liam. Omul avusese un restart al vietii la doar cateva zile dupa o sedere de doua saptamani intr-un ayuhasca retreat. Las aici marturie ca am cunoscut-o pe Betsy…. alt om despre care vorbesc continuu si care, printr-un twist al sortii, l-a intalnit pe Jonathan al nostru pe vaporul cu care au coborat Amazonul pana in Brazilia. Inca am cremele ei si alte chestii pe care a vrut sa nu le mai care si pe care le-am luat eu. Ba chiar am facut si schimb de pantaloni. 
Da, ii port cu drag!
Good night,
Me & My Monkey
Probabil cel mai intens pregatit traseu, mai temeinic documentat decat insasi toata calatoria noastra, Machu Picchu a fost un fel de sperietoare pentru noi. Cu sumele exorbitante ce se aratau pe toate afisele din Cusco, nu credeam ca o sa scapam foarte ieftin. Am gandit totul in felul urmator: mergem cu transport local cat putem de mult, ne luam cazari cand obosim si facem numai ce activitati ne surad. La activitati a intrat tiroliana si a cazut un downhill de asfalt cu bița. Alt aspect a fost vremea. Evident ca nu ne doream sa ne ploua in acea zi, iar zilele fara ploaie erau rare si prognoza se schimba des. Orasul Pierdut era ca o borna kilometrica de neratat mai ales ca ne faceam planuri inca din Brazilia sa renuntam la hainele groase si incaltarile grele dupa majestosul punct turistic.
Odata ajunsi in orasul de la poalele Machu Picchu-lui, pe numele lui Aguas Caliente (sau Machu Picchu Pueblo), ne-am rasfatat cu o masa scumpa langa raul involburat si ne-am invartit de o cazare draguta. Voluntarul hostelului ne-a confirmat ca putem ajunge si pe jos catre orasul dintre munti numai ca o sa fie ceva de tras. Ceva-ul asta a insemnat o ora si jumatate de trepte, peste trepte, peste trepte… Si cum nu ajungem la MP in fiecare primavara, am luat un bilet de access cu urcare pe Muntele Nou, adica inca 1h de trepte, peste trepte, peste trepte… A! Trepte incașe!
Multe documentare despre acest loc am vazut in viata asta, insa putine lucruri am retinut din ele. Sunt povesti spuse si nespuse si nu degeaba se numeste Orasul Pierdut, caci e ratacit printre crestele muntilor Wayna Picchu (Muntele Vechi) si Machu Picchu (Muntele Nou). Nu a fost finalizat niciodata si imediat ce imparatul incas a auzit de invazia spaniolilor in Cusco, cam prin 1536, a dat ordin tuturor locuitoruilor sa paraseasca orasul, majoritatea migrand spre jungla si sperand sa nu fie gasiti. Cetatenilor li s-a cerut sa nu pomeneasca nimic despre MP asa ca, in timp, orasul prasit a fost inghitit de padure si ascuns si mai bine de conquistatori. MP nu a fost descoperit oficial pana prin 1909, cand un profesor universitar american (Hiram Bingham) a plecat pe urmele civilizatiei incase si a ajuns aici. Se spune ca o comunitate mica de peruani au descoperit asezarea, au curatat-o de vegetatie in zona hambarelor si au trait cativa ani in linste si pace pana sa fie descoperiti de misiunile arheologice/culturale.
Asa cum credeam ca urma sa se intample… ne-a placut enorm sa exploram asezarea, parte a patrimoniului UNESCO si una din cele 7 minuni ale lumii.
Ne-am cocotat pe toate dealurile si pietrele sa ne facem rost de o vedere de ansamblu buna si am strigat MP in loc de branza atunci cand ne trageam in poze.
Familia care locuia in oras in 1909
Iar mai jos o imagine a orasului acoperit cu padure vs. MP de azi, cel mai vizitat punct turistic din Peru. 
De sus de pe muntele Machu, imaginile erau si mai spectaculoase, pacat insa ca dupa 90 min de urcat trepte am avut voie sa petrecem acolo doar 10 minute 😡. 
Un domn ne-a povestit cum o gasca de 50 (si un pic) de oameni din Aqua Calientes intretin continuu minunatia asta inginereasca si au diferite activitati de la sezon la sezon. Acum ca se pregateau sa iasa din cel ploios, curatau muschiul dintre pietrele ce construiesc cladirile orasului. Migalos, insa cu siguranta necesar avand in vedere cate perechi de ochi vin sa se minuneze aici. 
Before and After… rabdarea e bratara de aur!
Dupa atata efort fizic, am pus de o sesiune foto cu prietenele noastre lamele. 
Pentru a fi recunoscut ca oras, orice asezare trebuia sa aiba urmatoarele:
-> Temple pentru ceremoniile religioase prin care aduceau ofrande zeilor si zeitelor. Inti (zeul Soare) si Pachamama (mama natura) erau cele mai importante. Credintele in zeul soare i-au facut pe incasi sa gaseasca diferite variante de a crea calendare iar solstiul de vara (21 Iunie) avea sa fie cea mai importanta zi din an pentru ei.
-> Casa preotului, de obicei in buricul targului, la doi pasi de templele orasului
-> zona rezidentiala de obicei identificata prin pereti plini… adica, daca nu s-a observat, toate cladirile erau facute din piatre puse una peste cealalta. Daca aceste pietre erau legate intre ele cu pamant, insemna ca acea cladire era locuita. De nu avea, era doar o cladirire administrativa.
-> faimoasele terase si laboratoare de agricultura impreuna cu spatiile de depozitare ale granelor (hambarele de acasa).
Apa potabila era adusa de la izvoarele din munti iar intreaga infrastructura a canalizarii era gandita ca mai intai sa treaca pe la imparat, apoi la restul orasului, iar apa menajera sa fie folosita in agricultura ulterior. 
Lamele si alpaca au facut mereu parte din cultura lor insa nu erau animale de tractiune. Puteau cara cu ele doar pana la 25kg iar in rest, intregul oras a fost construit de si cu mana oamenilor, ce carau si modelau blocurile de piatra, le asezau cu precizie pentru constructie. 
Timpul nu a fost chiar generos cu MP iar pietrele cazute din constructiile stramosilor sud-americani, sunt acum stranse in interiorul cladirilor deoarece UNESCO nu mai permite reconstruirea, ci doreste sa pastreze originalul. 
Pe la imparat pe acasa am dat si de niste iepuroi, am zis noi ca-s cincile gri
Verii cincilei de mai sus nu o duc asa de bine. Cuy este o specialitate locala si o aparitie pe platou de nu o uiti prea usor. Noroc ca nu pe platoul nostru…
Nu-i asa ca arata un pic ca fratii din Ice Age, Eddie si Crush? 🤣
Asta e un soi de caine fara blana dar cu ceva bumbac
Plecati din Aqua Caliente, am ramas pe urmele celei mai inaintate civilizatii de pe aici si am continuat spre Valea Sacra, prin Ollantaytambo unde ‘El Tio’ ne-a asteptat cu cel mai bun burger din sat, ne-a distrat cu glumitele lui insa ne-a mai si povestit despre incasi. A doua zi am fost tot la el sa mancam insa ‘fast foodul’ se deschidea la 6pm iar pana atunci, nevasta isi tinea toate produsele de artizanat la vanzare la poarta.
Despre aceasta asezare, cam aceleasi cuvinte. Wow, oare cat le-a luat? Wow, de unde stiau cum sa construiasca fara scoli de architectura si constructii? Uite templele, terasele, hambarele, casele… deja devenea ceva obisnuit.
Fructele de cactus sunt o alta bucurie de-a noastra, proaspat descoperita. De cand am aflat cum se mananca, tabaram pe ele de fiecare data cand le gasim. Mai ramane sa invatam cum se scot spinii aia marunti care raman in palmă.
Salineras, multe-multe piscine sapate in peretii dealurilor, folosite pentru decantarea sarii dintr-un rau cu apa extrem de sarata, o metoda pre-incasa folosita si azi. Cursul unui rau sarat este redirectionat catre fiecare din aceste piscine.
De la Salineras, urmatoarea destinatie marcata ca punct de interes a fost Moray, un laborator agricultural experimental.
Temperatura difera de la un nivel la altul lucru pe care l-am testat coborand pana in centru lor. Se spune ca aici se adaptau plantele la clima lor, dar asta este doar una dintre teorii. Cert e ca acum au 3.800 soiuri de cartofi si peste 1.000 de porumb!
Spre surprinderea noastra, am dat de mai multe astfel de laboratoare in diferite stari de conservare. 
Cand am citit prima oara numele saitului asta, am zis ca e bun de parola 😂
Am terminat incursiunea noastra prin Valea Sacra si am parcurs cei cativa km spre sosea in masina unui lucrator al Moray-ului . In primul sat bena Fordului s-a umplut cu vreo 15 de oameni care s-au sfiit sa ocupe si locurile banchetei din spate, cele de langa gringoși, adica noi. Am prins ultimul autobuz spre oras tocmai cand voia sa inchida usile. Asta da sincronizare!
Si pentru ca de curand, de aproape 3 ani, a fost descoperit un munte colorat am calatorit si noi sa il vedem, sa nu dispara la loc :))
Povestea Muntelui Curcubeu sau Rainbow Mountain sau Vinicunca este ca pana acum a fost acoperit de zapada (chiar langa el se afla si niste ghetari), dar din cauza incalzirii globale zapada s-a topit si a aparut aceasta minune de munte colorat.
Calatoria pana aici am facut-o cu un autocar care ne-a cules la 4:30 noaptea de la hostel si ne-a carat pe niste drumuri de piatra marginite de prapastii atat de adanci, ca nici n-am miscat mana sa scot telefonul ca sa nu stric echilibrul si-asa precar. Ultima bucata de drum am facut-o pe jos, intr-un pas de melc, deoarece muntele este la peste 5.000m altitudine, mai exact la 5.036m si orice respiratie este extrem de valoroasa.
De la inaltimea noastra se zareau niste creste superbe
Cele 7 culori vizibile sunt date de bogatia de minerale din sol. 
Freddy si Billy
Si am incalecat pe o sa, sa va spun povestea asa: am vrut in jungla caci nu de multe ori in viata ajungi in Amazonas… asa ca dupa ce am salutat cu zambete largi frumosul oras Cusco, ne-am urcat in primul nostru avion sa mergem in … Iquitos. Revenim cu povestile de acolo asap!
Arequipaaa, Arequipaaa, Arequipaaaaa! First stop in Peru, tara taaaare interesanta, a fost in autogara din Tacna in care, atunci cand am intrat, am auzit strigandu-se urmatoarea noastra destinatie: Arequipa. Ar trebui spus inca de la inceput ca singurele lucruri stiute despre Peru erau Machu Picchu & Lima, asa ca nu aveam nicio asteptare despre cum ar putea fi. Multa lume ne-a spus ca peruanii-s diferiti fata de latino americanii vizitati pana acum dar nu am luat de seama.
Nici curiosi nu eram musai, asa ca we took it slow and left ourselves carried away. Stirile nu-s cele mai bune niciodata despre tara asta. Ba cutremure, tsunami, accidente, furturi, toate urla pe la canalele de stiri in timp ce noi mergem constiincios pe ruta turistica, asadar suntem in siguranta. Apreciez ca isi pastreaza si promoveaza traditiile insa nu apreciez modul in care si le monetizeaza, cateodata lipsiti de etica si agresivi. Da, o tara saraca, nivelul de trai este scazut, insa lipsurile ii fac sa isi stoarca turistii de bani la orice pas. Neplacut si obositor. Dar mergem mai departe si spunem … este o cultura diferita pe care suntem gata sa o descoperim.
Ne-am oprit in acest oras dusi de valul turistic si asa am ajuns in Plaza de Armas. Parc urban cu plamieri, inconjurat de vulcani si munti de peste 6000m. O biserica impunatoare, arhitectura coloniala si o gramada de gradini interioare faine rau. Practic ai putea face un tur de oras vizitand numai gradini interioare. Aproape toate iti prind privirea si te cheama sa le vezi, insa odata iesiti din zona centrala, realitatea ne loveste. Mult zgomot, multe noxe, multa lume circuland aparent dezorganizat, insa fluent.
Broscutele sunt multe si au un farmec aparte. Unele sunt chiar foarte bine intretinute si intorc multe capete cand apar pe stradute
Intr-una din curti am gasit un atelier de ciocolata. Noroc ca eram satui 🙄
In sfarsit, un poster care ne arata cele patru tipuri de animale pe care le tot intalnim si pe care le incurcam.
Vicuna a fost pe cale de disparitie pana de curand, insa acum, protejata fiind, creste preponderent in gospodariile de la mare altitudine. Blana ei este foarte fina, mai fina decat cashmirul, iar pentru o simpla esarfa poti plati si 1.500 USD, in timp ce un sacou ajunge la 21.000 USD! E usor de imaginat de ce trebuie protejata de lege.
Cea mai des intalnita in Peru este alpaca, de guanaco ne-am cam saturat in Argentina, in timp ce llama e cu preponderenta intalnita in Bolivia.
Mai tarziu am gasit si alte sub-specii, cum ar fi llama cu dreduri, foarte cool de felul ei
Am vizitat un fel de muzeu dedicat rudelor camilelor, care avea o gradina cu ceva specimene vii, un magazin cu produse textile din blana lor si un atelier plin de blanuri toarse la fuior. Cateva strazi mai jos, pe cimentul unei curti interioare, o peruvianca a inceput sa lucreze la un lung proiect.
11 martie a fost si prima zi de scoala. Hotelul nostru avea iesire “la careu” insa nu se vedea nimic asa ca am coborat. Si bine am facut. Am regasit mirosul clasei din prima zi de scoala, bancile curate, manualele inca neimpartite, cate un mic cadou lipit pe tabla colorata si impodobita, asa cum nu va mai fi pana la viitoarea vacanta 😍
Un an bun sa aveti, pitici simpatici!
Ne-am inceput si noi ziua la o cafea. Pe langa curtile interioare am gasit si scari ce dadeau pe terase de cladiri vechi, ne-am lasat pierduti prin cateva labirinturi si cu putin noroc am gasit un loc simpatic.
Dupa cateva zile petrecute in primul oras peruan, am plecat spre lacul Titicaca. Un lac din seria “cel mai”. Lacul navigabil de la cea mai mare altitudine – 3800 m, impartit cu Bolivia.
Dupa o negociere in 3 etape, de fiecare data afland ca altii s-au tocmit la pret mai mic, am pornit intr-o excursie cu o mica barcuta, cu prima oprire la insulele plutitoare. Am fost intampinati de catre un fel de trib, in care toata lumea era imbracata traditional, parca abia scoasa din cutie.
Ni s-a explicat ca fiecare insula are seful ei, ca si le construiesc dupa metode vechi ba chiar ne-au facut si o mica demonstratie. Focul se face pe jos, daca vrei apa poti sa faci o “copca”, iar daca seara nu ai ancorat bine insula, dimineata e bine sa verifici daca mai esti in Peru sau nu.
Oamenii de aici traiesc din turism, din vanzarea lucrurilor artizanale. Asa ca am fost impartiti in grupuri mici de 2-3 persoane si am fost indrumati catre o casa plina de te-miri-ce-uri. Nu ne-a placut absolut nimic de acolo, iar de treaba asta si-a dat seama si femeia ce ne insotea. A insistat putin dar s-a lasat pagubasa si ne-a dat drumul prin curte :))
Langa un panou solar nou-nout am gasit unelte din cu totul alt secol
Copiii au o scoala, plutitoare si ea, si exista o unitate medicala doar pentru urgente. Restul e pe uscat, in orasul Puno.
Banca asta enorma pare a fi facuta mai mult pentru noi decat pentru ei, desi ocupa cel mai mare loc de pe insula. Toate au un punct inalt de observatie de unde se pot face semnale sau se pot spiona vecinii, plutitori si ei. Bun si pentru facut poze
Barcile parcă croșetate iti atrag privirea, iar ei incearca sa profite si de asta. Ne invita la o plimbare dar nu raspundem afirmativ. Am vazut in spate barca cu motor care o impingea, nu suntem atat de fraieri 😆
Continuam spre niscaiva insule, o calatorie ce ne ia cateva ore si la sfarsitul careia ne vom petrece noaptea in grija unei familii.
La fel ca mai devreme, oameni in costume ne asteptau deja. Fara prea multe introduceri, tanti Angela ne-a luat sub aripa ei si ne-a alergat, la propriu, pana la propia casa. Vorbim de o batranica ce mergea inaintea noastra cu pas saltat, se mai oprea din cand in cand sa rupa cate o buruiana contra durerii de masele si noi tot nu o ajungeam. Singura scuza ar putea fi ca eram la aproape 4.000 de metri altitudine si aerul era iarasi scump la… inghitit.
Fata gazdei noastre vorbeste si spaniola. Restul oamenilor inca folosesc quechua, o limba veche care pana de curand nici nu se scria. Amandoua s-au pus pe gatit intr-o camera cu o soba mica asezata ciudat, pe jos. Nu cred ca-ti trebuie multe secole de civilizatie ca sa ridici soba la o inaltime confortabila, deci nu inteleg de ce era asezata asa. Totul se pregateste pe genunchi, legumele se curata pe jos, preparatele se amesteca in ligheane pe podeaua bucatariei. Nu rateaza, din pacate, nicio ocazie sa ne mentioneze cat de sarac este traiul lor, implorandu-ne cumva sa cumparam obiecte facute de ele in casa.
Mancarea este insa de-li-cioa-sa! Supa de quinoa si niste porumb urias cu tot felul de legume si lipii.
Ni s-a demonstrat cat de eficient este detergentul facut din plante pisate pe piatra. Concluzia noastra: adio Ariel!
Ne-am ambitionat sa cataram cel mai mare deal pana la monumentul inchinat lui Pacha Mama si, conform traditiei, am adus de jos 3 pietricele reprezentand munca, sanatatea si dragostea, pe care le-am fixat in gardul monumentului in timp ce-l incercuiam de 3 ori in sensul acelor de ceasornic 
Dupa cateva poze cu furtuna de la capatul bolivian al lacului
si cu mascota,
am plecat sa mancam si sa ne pregatim pentru fiesta organizata in cinstea sosirii noastre pe insula :))
Ploaia torentiala ne-a tinut insa in casa pana a doua zi dimineata la 6(!) cand bunicuta ne-a alergat din nou, ingrozita probabil de gandul ca ne-am trezit tarziu si ca am putea pierde barca.
Ne-am mai invartit prin micutul oras Puno, ne-am amuzat de tuc-tucuri iar cand am fost gata murati de ploaie am luat biletele spre Cusco din autogara in forma de cruce
Ajunsi in Cusco, fosta capitala a imperiului incas, am plecat intr-un free walking tour in care am fost numai noi doi. Spre deosebire de oricare altul, dupa plimbarea pe stradutele din centru am luat un autobuz care ne-a lasat pe un deal in afara orasului.
Ghidul ne-a vorbit de incasi, credintele lor, ofrandele pe care le aduceau la altarele sapate in piatra, obiceiurile si regulile oamenilor de atunci. Asa am aflat ca imperiul incas era in floare in sec XIV si XV, Cusco era un fel de Roma si toate inca trails porneau sau se sfarseau aici. Lucru ciudat insa este ca nu aveau scriere pentru limba lor asa ca toate comunicarea se facea verbal. Pentru a transmite un mesaj, chasko – tinerii intre 18 si 25 de ani care erau buni alergatori, il memorau si alergau din tambo in tambo (refugii cilindrice din pietre in care gaseau hrana si apa) unde predau mesajul urmatorului alergator. Rolul lor era vazut ca fiind de o mare insemnatate si se bucurau de admiratia si suportul populatiei care le aducea mereu hrana si apa. In poza de jos se vede un tambo si inca trail pe care alergau.
Templul Lunii – zeita mama a incasilor. 
Un alt drum incas care coboara spre Cusco printr-o padure de eucalipt.
Templul Maimutelor, la care cei ce plecau la drum lung isi aduceau ofrandele. In drumul lor prin jungla, oamenii urmareau comportamentul maimutelor din preajma ca sa vada daca sunt in pericol. Maimutele au un sistem rudimentar dar eficient de a semnala pericolele: tipa si fug toate in directia opusa 🤓
Orasul, asa cum ni s-a aratat de sus la iesirea din padurea de eucalipt, ni s-a parut foarte dragut chiar si in ploaia serioasa prin care mergeam. Aeroportul este in oras, inconjurat de case, magazine, oameni si strazi.
Am fost rasplatiti insa cu un dublu curcubeu🌈 Oare oamenii din casa aceea stiu ce le intra prin hornuri? 🤔
Cel mai frumos mod de a explora o asezare insa, este sa te lasi pierdut prin ea. Si nu numai prin zonele turistice. Pentru ca am avut mult timp, am batut Cusco-ul in lung si-n lat. Am nimerit intr-o piata de legume care pe o latura avea multe tarabe unde se preparau ba gustarele, ba sucuri proaspete, ba chiar mancaruri serioase. Aici am mancat cele mai bune sandwich-uri cu branza. Locul nu avea mai mult de 2-3mp si era extraordinar de eficient organizat. Doamna care ne-a preparat delicioasele sandwich-uri ne-a incantat atat de tare incat a doua zi am revenit la o reteta imbunatatita: de data asta si cu un ou ochi 🤤
Fresh-urile si mancarea erau la jumatate de pret fata de centrul turistic.
O alta plimbare ne-a scos in cale o camera ciudata, tapata pana la refuz pe toti peretii si stalpii de afise cu locuri de munca, oferte de vanzare-cumparare, schimburi, etc. Un fel de centru de OLX cu accent pe recrutare si pe modul analog.
Tot aici am descoperit fructele de cactus, vandute pe o straduta dosnica de o batranica. Pentru un leu am primit doua fructe dulci si zemoase, curatate pe loc chiar de mainile pricepute ale dansei. Am memorat metoda si ne-am promis sa ne mai rasfatam cu ele.
Vizita la Machu Picchu avea sa ne loveasca destul de bine la buget. Stiam asta, eram pregatiti sufleteste. Am hotarat sa nu facem Inca trail, oricat de faimoasa ar fi, pretul cerut fiind de 650$! Nici Salkantay, pentru care pretul este 450$. Asa ca am inceput sa extragem informatii despre alte variante, Jungle trail fiind cea mai atrăgătoare. Internetul abunda de informatii pentru ele, insa daca vrei sa pleci de capul tau, dai de un gol. Si nici ghizii nu dau prea mult din casa. Ne-am facut o idee de traseu si am luat un colectivo, autobuz local, catre autogara. Chiar prima informatie a fost gresita căci am ajuns in altă autogară. Am luat un taxi ce ne-a lasat in dreptul unei masini pe care scria destinația: Santa Maria. Pentru acest lucru taximestristul a incasat cate 5 soles pe cap de român. Am plecat cu masina aceasta 5 oameni si un copil ascuns de ochii politistilor sub bord.
Traseul care a urmat eclipseaza si Transalpina si Transfagarasanul nostru. Am urcat in nori, pe o sosea superba, pana la pasul Abra Malaga, 3.256 m altitudine! Fiecare intoarcere in ac de par a soselei ne dezvaluie o alta fata a Sacred Valley. Am admirat un hotel suspendat (Capsule Hotel) pe o fatada de munte si am traversat adevarate rauri care se revarsau peste sosea.
In Santa Maria ne-am ingaduit o noapte de cazare langa o padure plina de papagali galagiosi.
A doua zi a am inceput traseul prin jungla, traseu pe care, in afara de portiunea comuna cu drumul nebun sapat prin munte, nu am intalnit niciun om 😳
O gospodarie cu rate lesesti, gaini si curcani. Am trecut pe langa două hosteluri, inchise insa. Poate nu era sezonul pentru ele…
Podul asta l-am traversat de doua ori pentru ca nu ni s-a parut ca am luat-o pe traseul bun. Marcajele erau inexistente.
Jungla abunda in fructe, care mai de care! Am mancat papaya
Am gasit o chakra de ananans (chakra e un fel de “la camp”)
Mi-am facut unghiile cu rosu de cactus
Am poftit la manunchiuri de banane inca verzi si am cules avocado pe care l-am savurat la urmatoarele mese 🥑
Acesta credem ca este fructul pasiunii, inca necopt
si niste pomi plini de mandarine
Unde drumul s-a infundat am considerat ca e momentul sa traversam raul pe langa care am tot mers, un rau extrem de furios si murdar
Stiam dintr-un blog ca trebuie sa ajungem la un carut cu care se traverseaza raul, manevrat de localnici si care costa 10 soles de caciula. Am gasit 2 cabluri, fiecare cu cate un carut, dar niciun picior de om in zare. Am strigat catre celalalt mal, insa cuvintele noastre au fost inghitite de zgomotul raului. Asa ca ne-am servit singuri, ne-am tras carutul, am incarcat rucsacii, am verificat cat ne-am priceput sistemul si am decis sa mergem separat.
Ce a urmat…. bate la fundul gol tirolianele si parcurile de distractii de pana acum
Cert este ca am traversat amandoi cu bine si cu muuulta adrenalina!
Tot traseul a durat cam 6:30h dar chiar la sfarsitul lui am descoperit niste bai termale! Dupa munca si rasplata!
O zi intreaga am lenevit dupa treking-ul intens care ne-a si ‘incalzit’ un pic pentru urmatorul, cel mare. Loki Jungle este hostelul unde am baut juma’ de noapte cu o argentinianca si un englezoi. Tot de la ei am aflat ca suntem o raritate si ca grupurile de turisti nu se mai duc pe traseul pe care am fost noi ci sunt transportati cu masina. Apoi am pornit spre Santa Teresa, un orasel lat de 3 strazi si lung de 15 minute la pas unde am acceptat propunerea unui baietandru de maxim 6-7 ani de a ne caza in casa mamei lui, mama care era plecata sa caute clienti. Reclama ne-a convins: mama da drumul la apa calda cand avem turisti ☺️
Bine, o alta varianta era sa mergem la un hostel ce era, literalmente, in cimitir.
Urmatoarea destinatie in drumul spre Machu Picchu, Hidro Electrica. Nimic special. Doar un tur de tiroliane :))
Si de … canopying 
Si de rock climbing
si toate astea cu cateva ore inainte de ultimele 3h de hiking spre Aqua Calientes sau Machu Picchu Pueblo, pe sinele trenului, pliati inapoi pe drumul turistic, aproape in sir indian. Dar hey!, mergem catre cea mai vizitata atractie turistica a Peru-ului si una din cela 7 minuni ale lumii.
Pe tot drumul suntem insotiti de fluturi si pasari insa suntem si putin dezamagiti de fauna saracacioasa a junglei machu-picchuiene.
M.P.-ul e pentru toate buzunarele si stilurile de calatorie. Varianta cea mai comoda dar si cea mai costisitoare de a ajunge, este sa iei un tren foarte scump din Cusco, care te duce la un autobuz scump si el. Noi, desi ne-am dat bugetul peste cap, am redus considerabil cheltuielile alegand mersul :).
Dupa zile de mers pe jos, aproape cand nervii erau intinsi binisor, am ajuns in vestitul satuc unde am stat pret de vreo 3-4 zile. Raul a continuat sa fie la fel de intunecat si involburat cat timp am fost acolo.
Cel mai cool Incas, cel ce apare in toate povestile si probabil si in manualul de istorie, ne-a intampinat la el, in Plaza de Armas, cu bratele deschise si ne-a aratat drumul catre orasul pierdut.
Dar despre aceasta, in episodul urmator 😊
Tara pentru care am facut un compromis in sensul in care, dupa perioada pariziana, am zis ca o lasam pentru o alta viata. Insa, daca tot eram prin zona, am dat o fuga. Pana la urma, putin cat am stat, credem ca a fost suficient.
Chile este cea mai prospera tara din America de Sud, cea mai putin corupta, cel mai mare venit pe caveza de locuitor, dar si cea mai scumpa. Am fixat primul obiectiv inca din aeroportul bolivian, unde ne cumparasem biletul de autobuz ca sa primim viza.
Granita dintre Bolivia si Peru. In spatele nostru, linia de tren care ajunge la cimitirul de trenuri din episodul trecut. 
Dis de dimineata, mai dimineata decat orice dimineata, ne-am luat doo biciclete de la gazda noastra din San Pedro de Atacama si am pornit spre Valle de la Luna, intr-un desert plin de stanci in care sunt sigur ca s-a filmat cel putin un episod din Star Wars. Am pedalat noaptea ca nebunii, am simtit frigul desertului prin sandale si pantaloni scurti, am trecut fara sa platim de paznicii care probabil dormeau si tot nu am prins rasaritul de pe creste :)). 
Nu inteleg de ce trebuia sa il vedem fix de aici, de pe dealul acesta… nu era nimic special. Cele 2-3 ore alocate s-au facut vreo 5, cred ca ne era dor de biciclit. Si apropo, 29erul e demential pe teren accidentat
Pozele nu au puterea de a povesti realitatea. Ne-am amintit de filme, de carti, de expeditii pe luna, peisajul, asa arid, era de vis! 
Pit-stop pe nisipul fieeerbinteee din desert, pe dune. 
Vulcanul fara nume din fata noastra ne-a insotit peste tot cu varful lui frumos si impunator, acoperit de zapada
STOP eruptiilor! Am zis!
Daca stancile astea se numeau, Cele 3 Marii, atunci…
Aceasta se numea Ion? 🤔
Un orasel plin de viata, dar nu la ora pranzului. Posibil cel mai turistic de pana acum chiar daca nu se vede din poza
Am fost surprinsi de cultul canabisului si a frunzelor de coca. Daca la noi la durere te dai cu Puterea Ursului, in Chile de dai cu marijuana si durerea trece cat ai spune coca! 
La hostelul din SP de Atacama, am avut o curte ca la noi la tara doar ca in loc de mere am gasit rodii crapate, numa’ bune de savurat. Am mancat pan (aproape!) ne-am saturat, ba chiar ne-am luat si la pachet insa la iesirea din tara a trebuit sa le donam vamesilor pofticiosi. Auzi tu, nu poti trece fructe peste granita… mrrrr! 
Se stie! Desertul Atacama este unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru stargazing asa ca ne-am petrecut cateva ore vazand ce nu se vede din emisfera nordica: cateva constelatii, nebuloase, stele noi si stele vechi, un MilkyWay cam palid comparativ cu cel vazut de pe plaja de la Krapets si dovada cerului plin de licurici indepartati. 
Pentru ca ne era cam dor de mare/ ocean ne-am programat la prima intalnire cu Oceanul Pacific… de unde a iesit un peste mic cu coada scrisa 🤷♀️🤷🏻♂️. Iquique ne-a fost gazda cateva zile si ne-a placut sa ne plimbam pe stradutele orasului cu dansuri, muzica, mare, soare, tot ce trebe pentru zile bune, bune de tot! Ba chiar ne-am distrat cu gasca voluntarilor de la hostel, veniti de peste tot! Nicaragua, Columbia, Venezuela, Argentina, Brazilia, Franta… un amalgam de tineri simpatici pusi pe surf, calatorit si distractie! Vedem din ce in ce mai des cum oameni ce vin pentru una-doua zile intr-un hostel, raman sa voluntarieze cu saptamanile in acelasi loc. Wishful thinking 💭 
Ni se reaminteste la fiecare pas ca suntem inca in desert! De mentionat ca aici nu mai plouase de multi ani (if ever), insa chiar inainte sa ajungem cazuse tavanul si tot hostelul fusese inundat de o torentiala. 
Am regasit carpeta de pe peretii bunicilor nostri si pozele cu stra-stra sau doar stra-bunicii :).
Bobo de Chile alaturi de Virgin Mary, Jesus, apostoli si mascota orasului careia i se aduc bani si flori pentru intretinerea zambetului larg. 
Locuitul la ocean, in zona seismica vine cu riscuri! Nu este suficient sa ai un sistem de alarmare de tsunami daca nu ai si un plan cu ce vei face dupa ce primesti alarma. Aici am vazut ce inseamna un plan complex de evacuare. Aveam un gol in stomac la fiecare semn de genul celui de mai jos, intalnit practic cam la fiecare intersectie! 
Cam atat am calatorit pe aici. Pa Chile, noi ne luam bocceluta si plecam in Peru!
Acum, ca am inceput din nou sa visam, am parasit Parisul, am petrecut o noapte in Madrid si am traversat din nou Atlanticul. Catre Miaaaami!
Aici am fost asteptati la aeroport de prietenii de la BDT. 
Cum ne era tare dor de soare si plaja era tare aproape de aeroport, in cele 9 ore de escala am dat o fuga acolo. Dupa ce ne-am bucurat talpile prin nisip si apa, am baut o bere proasta si scumpa si am trecut la activitatea de people-watching care ne-a amuzat peste masura 😆
Aproape cu parere de rau, dar cu promisiunea ca ne vom intoarce pe aici, ne-am intors in aeroport pentru urmatorul zbor. Bolivia. De fapt, Estado Plurinacional de Bolivia. Unde iti trebuie viza ca sa intri, iar asta am aflat in aeroportul de sosire. Dupa lungi discutii (bucurie mare ca nu am uitat spaniola!) si rezervari de tot felul de bilete, dar si dupa o consistenta taxa de o suta unu $ de caciula, am iesit in sfarsit din aeroport, fara sa fie nevoie sa facem ca Tom Hanks in The Terminal 😀
Am schimbat 20$ din rezerva strategica, ne-am suit intr-un maxi-taxi pe post de autobuz local, am mai schimbat unul care se strecura prin traficul murdar cu un calm de invidiat, folosind atat banda lui, contrasensul, cat si trotuarele si am ajuns in cea mai colorata autogara ever! Terminal multimodal, sa avem pardon, madam Firea. Aici se vindeau destinatii in gura mare, fiecare avea un manunchi de 4-5 orase/sate pe care ti le striga in fata. Ne-am oprit in dreptul unui chiosc, vrajiti de o reclama la firma lor de transport, in care o tanara si foarte draguta domnisoara, ce probabil era alta natie (si nu sunt rau) se intindea pe niste scaune cu gel care ii luau forma corpului, isi intindea picioarele, ba chiar si tocurile dar tot nu ajungea la scaunul din fata. Intr-o toaleta ce ar fi facut invidioasa orice companie aeriana, se clatea pe fata cu apa, parfumata probabil, fara sa uite sa zambeasca tot timpul. Ne-am scris singuri biletele, căci numele noastre erau prea complicate, si am omorat cele 4-5 ore la o cafea pe care deasemenea ne-am facut-o singuri si intr-un restaurant in care, ce sa vezi, tot singuri ne-am prajit fripturile si ne-am turnat berile.
Cu gandul la scaunele si toaleta din autobuz am ajuns pe peron unde realitatea ne-a cam lovit
Aerul era conditionat de numarul de ferestre sparte/lipsa/deschise, wifi-ul cu internet ilimitado era… sau, mai simplu spus, nu era, toaleta nici macar nu exista si nici nu vreau sa ma gandesc de cat timp nu avea un ITP facut, ca ne clatinam in fiecare curba de zici ca eram o barcuta in mijlocul oceanului. Si am avut curbe… ohohoooo, am mers printr-un fel de cheile Oltului dar fara Olt, si lungi de vreo 19 ore.
Cum ne chinuiam noi sa ne aranjam sacii de dormit si picioarele (cu siguranta mai scurte decat cele ale domnisoarei in tocuri), sa ne ferim de mizeriile ce intrau la loc dupa ce erau aruncate pe geam de un pusti obraznic (ăsta mai tarziu a si dat la boboci intr-o punga😈), am vazut o mama cu PATRU copii intre, sa zicem, 4 si 14 ani, care stateau pe doar doua locuri. Si nu erau mofturi, nervi, nimeni nu a plans, ba chiar ni s-au pareau fericiti ca erau cu totii in autobuz.
De-a lungul drumului am avut oferte de mancaruri care mai de care mai “apetisante”, ni s-au explicat timp de vreo ora beneficiile ginseng-ului si a altor alifii, ceaiuri, pastile, prafuri, uleiuri esentiale… 
Am ajuns mult mai devreme din pacate, adica la ora 4 AM, intr-o gara pustie din orasul Sucre. Insa am sarit in alt autobuz, care nu era in plan pentru ca am rupt urmatoarea bucata de drum in doua. Lucru care a lucrat in folosul nostru, a fost mai ieftin asa 😏
Daca primul nu a fost un chicken bus, al doilea cu siguranta a fost. La 6:30 un cocos harnic si destul de voinic as spune, a dat trezirea de vreo patru ori. Il tinea in brate un pusti cu trening de Paris Saint German.
Ajunsi in Potosi, un orasel Bolivian, dragutel si al naibii de poluat, am ramas un pic surprinsi de cat de repede am inceput sa gafaim doar coborand niste trepte. Dupa ce ni s-a intamplat a doua oară, cat ne-am legat sireturile, am priceput ca trebuie sa aiba legatura cu altitudinea la care suntem. Verificand acum, am vazut ca este la 4.067 m. Si am coborat pana la el :))
Portul traditional, colorat si usor de recunoscut. Copiii, inveliti in 4-5 paturi, sunt purtati in spate si nu doar o data i-am vazut stersi de alti trecatori prin aglomeratii 😳
Evo Moralles, care in ciuda Constitutiei a fost ales pentru a 3-a oara consecutiv, isi face reclama de-a lungul drumului pentru al 4-lea mandat, adica dupa cum ar spune Veo cea culta, pentru 20 20 – 20 25
Peisajul s-a mai schimbat un pic, dar s-a colorat frumos. Putine asezari, oameni munciti, multe lame si alpaca, dar si multi flamingo
Dupa un fel de ultramaraton de vreo 70h, de parca ai spune ca fugeam de cineva, am ajuns in sfarsit in Uyuni, unde se punea de o petrecere in cinstea sosirii noastre. El Carnaval!! 
Am dormit, mancat, dormit din nou cat sa ne ajunga, si ziua urmatoare am plecat cu un 4×4 spre vestitul desert/lac/salina/campie – Salar de Uyuni (adevarul e ca nu stim sa-l numim, ei ii spun salt flat – platoul de sare),, dar cu niste opriri. Prima la cimitirul de trenuri, despre care am avut impresia ca este locul de filmare pentru Mad Max
Trenurile astea erau folosite pe vremuri, cam pana in 1940 cand industria miniera a intrat in colaps, pentru transporturile de argint si de minerale in si din Chile. Pe masura ce erau scoase din uz, erau aruncate in acest cimitir, loc de pelerinaj acum. Unde ne-am cocotat si distrat si noi.
Doamna aceasta vinde tocana de lama. Nu am indraznit sa mancam dar ne-a amuzat traducerea de pe carton
Pe platoul de 10.500 km2, la o altitudine de fix 3.656m, cel mai plat loc de pe pamant, o parada de 4×4 care ba plecau, ba veneau, unele cu bagaje de 3 – 4 zile, altele ca noi, fara. Am fost 7 oameni in masina plus soferul/scenograful. Dar despre asta mai tarziu.
Raliul Dakar, care de vreo 10 ani, din cauza problemelor de siguranta, se desfasoara in Argentina, Peru, Chile si Bolivia, trece si pe aici, cu stop la primul hotel de sare din lume
in timp ce ne bucuram de peisaje, am fost complet luati prin surprindere de un dinozaur nervos, aparut de niciunde, care a sarit la noi. Telefonul ramasese pornit pe filmare, asa ca am capturat intreaga scena. Si sa nu aud ca e trucaj sau ca dinozaurii nu mai exista, a fost cat se poate de real si inspaimantator. Click pe GIF-ul de mai jos
Pana la urma am imblanzit si dresat fiara, care arata cam asa
Tare ne-am mai distrat in decorul minunat al campiei de sare. Parca era zapada dar noi eram in pantaloni scurti. Parca cerul era unit cu pamantul. Parca aveam supraputeri de mergeam pe apa. Parca si parca… ni s-a dus imaginatia in sute de locuri si ne-am lasat purtati fara prea multe semne de intrebare.
Am sarit ca nebunii
Ne-am pupat
Ne-am scuturat
Am meditat pan’am levitat
Ne-am oglindit in cea mai mare oglinda naturala de pe Terra 🤓
Am jucat sah, regele a fost mutat
Am mers pe… nori
Si am ajuns la concluzia ca fondatorii Lego s-au inspirat din natura. Sub stratul de 4-5 cm de apa supra-saturata se aflau cristale de sare cu forme geometrice precise. Am spus de cateva ori ca ‘e data-n ma-sa natura asta, prea le-a calculat pe toate’ 
Magic, ireal, genial! 
Doamna venise din La Paz pentru a vedea Salar de Uyuni si ne-am cerut in poza cu ea ca sa surprindem a o mica parte din portul traditional femimin. Portul complet e mult mai viu colorat, cu sort, ciucuri la codite impletite, palarie, pantofi speciali, dresuri, tolbita. 
Soferul purta rol de sofer (dah!) dar si fotograf si scenarist. Rezultatul muncii lui… nota 20! Prezentam:
Tur del Mundo
Los Piramides
Amor a la Boliviana cu Anca Bolivianca si Dani Boliviani in roluri principale. 
Evolutia
Si un apus magnific! 
Titlul: 70 ore ne-a luat sa ajungem in Bolivia. 40 de ore am stat acolo. Tara aceasta, cea mai saraca de pe continentul sud american are multe povesti de spus: saracia este vizibila la orice pas, traditiile sunt pastrate si date mai departe cu sfintenie, peisajele sunt incredibile, drumurile neasfaltate, fizionomia oamenilor este una aparte. Se trag din incasi, chiar de limba oficiala este spaniola, inca se vorbesc 32 din limbile indigene (inclusiv quechua). Am stat putin si stim sigur ca tara mai avea muulte de oferit ochiului, sufletului si mintii.
S-a scurs o luna intreaga de cand am parasit Argentina. A fost o luna plina de emotii la sfarsitul careia imi privesc sora cu un optimism nascut din puterea incredibila pe care o are de a-si reveni! Suntem alaturi de tine, Kitty, pe orice continent am fi! 😘❤️
Insa nu am fost chiar lenesi cat am stat in Franta, asa ca din cand in cand am iesit din casa, mai ales ca le-am adus soarele si primavara.
Prezentam vestita Fieratanie
Ne-am bucurat din plin de soarele nostru impachetat in rucsacul sud american. 
Desi cateodata realitatea a fost alta 
In plimbare ne-am intersectat cu jandarmii lor si vestele galbene in cea de-a 3-a luna de manifestatii. Erau bine echipati si nu se lasau luati prin surprindete de gazele lacrimogene asa cum a fost la noi. Aveau masti serioase insa mai au de mancat ceva paini pana sa ajunga la nivelul nostru ada cum si noi mai avem de protestat pana obtinem ce vrem 😏 
Intr-o alta zi, ne-am luat aproape o dupa-amiaza libera si am iesit la o plimbare prin gradinile Versailles-ului, impreuna cu mama, cealalta forta a familiei 😊 
Setea de foc, neastamparata pana acum pe taram Sud-American, am stins-o cateva nopti la rand pe langa casa, imbinand utilul cu placutul, incendiind cativa metri cubi de lemne. 
Si nu am fost doar in trei, ci am fost vizitati. Prieteni dragi, care-au aflat pe unde suntem, ne-au bucurat un weekend intreg. 
Ceee bucurie!!
Eterna batalie pe plita de bucatarie 🤣
Castigator nedefinit: The Fleau. 2L de lapte,1/2 de zahar, un mix Imperial si foaie de Fleau. De-li-cios! 
Multumim Chris!
Si… am plecat! Si nu spre casa asa cum se presupunea ci catre continentul Sud-American.
Bon voyage ne-am spus.
Patagonia de Vest a venit cu surprize de toate felurile si nu doar din cele cu care ne obisnuisem.
Ca sa o spunem de la inceput, am intrerupt calatoria noastra pentru a fi alaturi de sor’mea. Acum doua saptamani am plecat eu pentru ca peste numai cateva zile sa ajunga si Anca in Paris. Asta fiind situatia, am hotarat sa punem pe blog si cele mai din urma experiente, so here it is:
Dupa ce am hotarat ca nu mai mergem in Ushuaia (adica la Fin del Mundo – cea mai sudica asezare), ne-am oprit in satul Perito Moreno, un pit-stop in drumul nostru spre El Calafate si El Chalten – inlocuitorul gratuit al vestitului, mult prea scumpului si pretentiosului Torres de Paine din Chile.
De cum am intrat intr-o benzinarie si pana sa apucam sa ne lasam rucsacii jos, ne-au abordat doi membri ai unui ONG ce avea ca scop marirea parcurilor nationale si a ariilor protejate pentru a ne lansa o invitatie la o tura de test pe un traseu ce urmau sa il propuna altor turisti. 
Vorba ca daca e prea frumos sa fie adevarat, atunci nu este, nu s-a adeverit si de data asta. Propunerea de a merge gratuit intr-un loc atat de interesant si de a primi si mancare pe durata excursiei ne-a facut sa amanam plecarea cu 2 zile. Cum satul era prea mic pentru a avea hosteluri, ne-am luat (in sfarsit!) un cort dintr-un supermarket si am confirmat prezenta la autobuzu’ de 10 spre Canionul Pinturas si Cueva de las Manos.
Momentul trebuia sarbatorit ca atare căci urma sa strabatem faimoasa Ruta 40 ca melcii: cu casa in spate. 
Nici prea mare nici prea mic, cortul ne-a dat cel mai ‘de acasa’ sentiment 😍
Prima noapte la ⛺️ am petrecut-o in Mini-Camping Raul, la un mosulica cu o gramada de nepoti (am numarat vreo 8 din pozele ce ni le-a aratat). Ne-am simtit minunat si ne-au placut povestile celorlati vecini. Niste olandezi ce si-au trimis motor-home-ul cu barca in Suriname iar ei au venit cu avionul pentru a petrece 2 ani departe de casa si niste chileeni ce calatatoreau cu motocicletele pentru doar 15 zile. Noi calatoream cu pe-josu’ pentru cateva luni, sa zicem … ca nu stim cate 🙃
Revenind la activitatea noastra turistica, dupa vreo 2h de mers cu busu’ căci soferul a ratat intrarea in Parcul National Patagonia cu vreo 20 km dus si evident tot atatia intors, am ajuns la Canionul Pinturas, ne-am organizat putin si am luat-o la pas ghidati de ranger. Zona arida, asa cum ne-a obisnuit Argentina, avea pamantul despicat in doua cu pereti inalti, loc prin care trece raul ce face diferenta intre nimiccitudine si ceva verde. 
Pe traseu am vazut faimosii (deja) guanacos, vaduva neagra 🕷, niste cincile mari, urme de animale mici si mari dar si ramasitele meselor copioase ale pumelor: 
La finalul turei am ajuns la un sit patrimoniu UNESCO, respectiv Cueva de las Manos (Pestera Mainilor), cu street art de acu’ 9000 de ani 😎
Am vazut cu ochii nostri lucruri facute de mainile oamenilor de acum noua mii de ani! Lucruri care au rezistat pana azi, pur si simplu, fara a fi nevoie de restaurari. Si erau afara, in aer liber, unele chiar expuse la soare. Ni s-a explicat ca tineau in gura praful cu pigmenti si suflau peste mana stanga printr-o teava, iar mai apoi le acopereau cu solutii ce aveau, printre altele, grasime de animale si ghips.
Aceste picturi reprezinta un ritual la care participa intreaga familie indiferent de varsta sau sex. Culorile folosite diferentiaza erele in care au fost facute.
Imaginile ilustreaza scene de vanatoare, mai sus, reprezentat prin puncte, este traseul parcurs pentru procurarea hranei. 
Vanau in mod special guanacos pe care ii perpeleau pentru familion asa ca au desenat si vanatori dansand in jurul pradei, animale atrase in capcane, animale in alergare etc. 
Fauna de azi a locului era prezenta si atunci, iar mai sus se poate vedea un picior de puma. 
Soparle 
Inexplicabile forme geometrice dar si maini, tobe si oameni dansand – party, party! 
desenul de pe stanca asta a fost facut ca sa arate fix ca relieful din spatele ei, adica acea crapatura este valea dintre dealuri. Acolo se faceau ambuscadele, femeile si copii speriau animalele iar barbatii foloseau sulite si lasouri confectionate din cartilagii cu pietre legate la capete sa-si captureze prada
Una din regulile nescrise ale acestor triburi era sa nu vaneze puii si femelele gestante, evident pentru a-si mari numarul de capturi pe termen lung. Gestatia dureaza 11 luni iar nasterea avea loc la luna plina, fapt redat pe peretele stancos. 
Cincila Portocalie dormea pe o stanca cata vreme ochii nostri curiosi explorau imprejurimile. 
Fotograful nostru, căci noi … acesti turisti de tura de test am fost si modele pentru promovarea parcului national 😎. Mai era ceva cu acest Christian, ceva legat de cat de mica este lumea: el a fost candva si fotograful hostelului Roots in care am dormit cu cateva zile inainte.
Aventura continuă si in ziua urmatoare pornim spre El Calafate, cea mai sudica destinatie a noastra. Dupa putin timp petrecut intr-o benzinarie am cunoscut doi nemti simpatici, Leon si Andreas ce aveau o masina inchiriata si se indreptau spre El Calafate asa ca… am mers impreuna.
Masina lor mirosea frumos… a portocale! O foloseau ca mijloc de transport, loc de dormit, loc de joaca… viata lor era in masina asta. Pornind cu entuziasm pe ruta 40, pe ploaie si pe vant (revenim la vant curand!) aveam sa aflam ca un sedan nu avea cum sa faca fata pe portiunea de 70km de drum pietruit… drept urmare…
Impotmolirea nr.2, avea sa fie mai serioasa caci s-a rup contra-aripa, fapt constatat in trio. 
Localitatea de la capatul drumului de No bun… dupa aste aventuri, am poposit cu baietii la o bere si ne-am facut planul pentru faimosul El Calafate pe care aveam sa il exploram la pas a doua zi, cat sa ne facem o parere de preturi si evident pentru a gasi cea mai convenabila varianta de a vizita vestitul ghetar Perito Moreno. Preturi strigatoare la cer! O plimbare cu caiacul in apropierea ghetarului era vreo 160 EUR si dura 2h. La un pic peste jumatate de pret puteam inchiria o masina. Cu 100 EUR un taximetrist s-a oferit sa ne duca pana la ghetar, autobuzu pentru amandoi era cam 70 EUR… Ne-am descurat noi cumva si pan’la urma am platit doar intrarea in Parcul National Los Glaciares.
Un woooooaaaaa, mare cat… ghetaru’…si ghetaru e atat de mare incat bradul solitar de pe mal abia ca se observa. 
Ghetarii sunt in continua miscare, se deplaseaza cam 2m pe zi si cand o fac, paraie si caraie din toate crevasele. Schimbarile climei fac ca toti ghetarii sa se miscoreze, iar retragerea este vizibila de la an la an. Poza de mai sus arata involutia lor. 
Un lucru observat la argentinieni, duc lipsa de creativitate! Perito Moreno – PM, o personalitate respectata pe pamantul lor pentru contributia activa la delimitarea granitei dintre Chile si Argentina, apare peste tot! Nu am vazut localitate fara strada cu numele lui (cafeneaua aceea buna din BA era pe strada Moreno), am innoptat de doua ori in satul PM, ghetarul asta cel mai faimos (si nu pentru ca e cel mai mare ci pentru ca e cel mai activ) si chiar varful muntelui din stanga ii poarta numele. Munca lui PM a fost rasplatita de statul argentinian prin oferirea de hectare intregi de pamant la granita cu Chile, pamant pe care l-a donat parcurilor nationale.
Lacurile de aici au culori ireale datorate unei pudre fine produse prin eroziunea subsolului apei. Adancimea medie a lacului alimentat de ghetari si cateva rauri, este de 150m iar adancimea maxima este de 500m 😳
Dupa ce am vazut minunea de ghetar, am pornit catre El Chalten, acea varianta gratuita de trecking si frumoasa precum Tores del Paine. Prima oprire si un antrenament bun prin vantul neobisnuit, a fost la El Mirador de Los Condores. Zburatoarele astea, specifice muntilor Anzi, sunt impresionante prin marimea lor. Anvergura aripilor ajunge la 3m iar trupul ajunge pana la 130cm inaltime.
Faimosul traseu Laguna de los Tres, este o tura de 10km cu urcare usoara de 9,5km si mai dificila pe ultimii 500m, care ne-a adus aproape de varful Fitz Roy si de niste peisaje de coperta de revista!!
Parcul National (inca Los Glaciares), atat de des luat la pas de exploratori este mentinut continuu iar cararile intra in recuperare in mod recurent. 
Pe drum ne-am intalnit cu Woody asa ca am stat putin la bird-watching 🧐
Fitz Roy este Mecca cataratorilor, noi am avut in camera de la hostel doi americani cu un intreg arsenal de pioleti, corzi, entuziasm si o carte grosuta despre toti peretii si toate varfurile ce pot fi cucerite. Vanau vremea buna si estimau ca vor sta cam 5 saptamani pe acolo. 
Rio de las Vueltas, intortocheat si frumos colorat. 
Pe platou am dat de cateva lacuri glaciare, in cel din poza se scurge un ghetar
Atunci cand te astepti mai putin sau mai bine spus unde te astepti mai putin, dai de cei ce-ti vorbesc limba. In timp ce povesteam de lacurile glaciare din RO, intra in discutia noastra si Tudor, un sucevean stabilit in Chicago, deja american, care tocmai trecea pe langa noi. Ne-am pozat, am schimat cateva vorbe si ne-am urat drum bun. 
Mr. Fitz nu prea a vrut sa ni se arate in toata splendoarea lui,
insa chiar la plecare a scos totusi capul din nori si arata chiar impresionant, frumos, maret. Ne-a placut si i-am zambit inapoi! 
Timpul petrecut in Argentina ne-a oferit posbilitatea de a intelege cate putin despre starea natiei, politică, economie, istorie, industrie, probleme. Multe din aceste subiecte aveau corespondent in Romania, chiar si coada de la benzinarie seamana mult cu povestile alor nostri din perioada comunismului. O tara plina de resurse naturale, minerale, petrol, isi tine cetatenii la cozi pentru benzina/motorina si cash.
Dupa El Chalten am pornit spre nord cu gandul de a traversa in Chile, insa aici am luat hotararea de a ne intoarce la cel mai apropiat aeroport pentru zborul catre Paris.
Undeva in spate, deasupra norilor, se vede varful Fitz Roy, iar in stanga lui sunt ghetarii care aluneca sinuos printre munti
Anca a ramas vreo 3 zile in Calafate la un hostel tip manastire si apoi a pornit spre statiunea elvetiana din Argentina – San Carlos de Bariloche, de unde a si plecat spre Europa. Ultima dimineata in Argentina, ultima usa de hostel pe care a inchis-o. Cineva cred ca aranjeaza cartile prin univers…
Mda… ne cerem scuze pentru intarziere insa trebuie sa ne credeti pe cuvant! A calatori si a povesti necesita timp! Din Buenos Aires am plecat cu gandul de a vedea delta raului ce face cascada Foz de Iguacu atat de frumoasa, dar la o friptura argentiniana chelnerul ne-a povestit despre locul lui preferat din Argentina asa ca a doua zi am plecat cu autocarul si 21h mai tarziu am ajuns in Puerto Madryn. Nu prea stiam la ce sa ne asteptam…
Sirena de la intrarea in oras (am ajuns acolo de ziua Oanei, asa ca inca o data… La multi ani, Sora!!) ne-a intampinat cu bratele deschise si ne-a soptit ca vom vedea ce am vazut doar la tele-enciclopedia. 
Primele creaturi, diferite de ce ne-au vazut ochii pan’acu, au fost guanacosii. Niste lame cu mai putin par si cu ochi de caprioara. Zvelti si curiosi dar si speriati de motoare de masini, alearga ca nebunii pe camp. Pe ei i-am vazut inainte de intrarea in Puerto Madryn dar si la intrarea in Parcul National, patrimoniu UNESCO (iar!) Peninsula Valdez, si de multe alte ori dupa. 90% din populatia globala de Guanacos, ce mai numara vreo 500k de exemplare, se afla pe pamant argentinian.
Dupa ce ne-am minunat de cat de scump este sa te dai turist in Peninsula Valdez am ajuns la concluzia ca a inchiria o masina pe care sa o folosim si ca loc de dormit era cel mai convenabil. Zis si facut si am plecat spre leii si elefantii de mare. Wow!! Iar, un maaare WOW! Elefanti grasi de mare se soreau. Auzeam vocea lui Sir David Attenborough continuu in timp ce ii priveam cum faceau ca niste zombi 🧟♀️ 🧟♂️ 
Pana sa aflam ca nu avem voie sa intram pe plaja, am oprit masina unde am vazut ca nu e gard (UNESCO este over-protective as spune) si am dat de o familie de lei de mare pe plaja la 10-15m de noi. Inca un WOW mare pe lista noastra. Cativa ne-au vazut, s-au speriat nitel si au fugit in apa insa curiozitatea i-a pastrat la mal inotand si privindu-ne…
… iar un domn leu nu o lasa pe tanara leoaica (iubirea lui!) sa praseasca uscatul asa ca ne-au oferit un show de zile mari. 
Nu puteam rata momentul de a ne face poza cu ei ☺️🤗
Cred ca vom trimite poza de mai sus la National Geographic pentru un concurs de pozari amatori 😎
am continuat drumul pret de vreo 20km pana sa ne oprim sa admiram niste guanacos iesiti la plimbare prin apa. Sir David iar ne povestea cu vocea lui frumoasa in mintea noastra. 
Spuneam de elefanti, de lei si leoaice dar am venit si pentru Pingu. Biologul lui Magellan i-a descris cand i-a vazut pentru prima data in 153..si ceva (1534 cred) ca niste gaste ciudate. Noi i-am vazut si ne-au parut deliciosi. Nu, nu i-am mancat. Foarte prietenosi, sociabili, curiosi si frumosi foc, au stat la poze, ne-au cantat si au dansat pentru noi. Un alt mare lucru de care ne-am bucurat tare mult in aventura asta minunata a noastra.
Cantaretul de serviciu
Si puiul de statea la soare cata vreme astepta hrana de la unul dintre parinti, fiind dadacit de celalat. 
Viata de pinguin… privitul oceanului face parte din rutina zilnica. 
Aceasta aratare, nu cea mai frumoasa, se numeste in spaniola Pice.. asa cum citim noi in Ro numele orasului Ruse din tara vecina. Cica are capacitatea de a se ingropa in pamant pana la carapace in cateva secunde, unde se tine bine cu ghearele ca sa nu poata fi scos, pentru a se proteja de inamici. 
Dar pinguinii, elefantii si leii sunt vulnerabili si mancati de orca sau balena ucigasa sau… super-predator. Am petrecut 3-4 ore pe malul apei sperand sa vedem orca, insa nu a fost sa fie. Ultima data fusese vazuta de rangeri pe 7 ianuarie, insa speram sa reinoim placutele de la punctele de vizitare ale parcului cu 14 Jan 2019. 
Cum parcul s-a golit, toate sandramalele de unde puteai achizitiona o bere, cioco sau inghe (fiecare cu preferintele lui) s-au inchis, am pornit spre Piramide, singurul sat din peninsula ce o data avea doar 55 de locuitori. Dupa ce peninsula a fost declarata patrimoniu mondial, satul s-a transformat intr-un 2 Mai. Cateva magazine mici, cateva unitati de cazare si un camping mare ce gazduia rulote de toate felurile si generatiile. 
Am calculat cam de unde puteam vedea apusul si am deschis o bere, bucurosi de mega spectacolul din ziua respectiva. Apoi ne-am retras si noi la somn in motorhome-ul nostru marca Ford 😂. 
Dis de dimineata, caci trebuia sa inapoiem masina pana la ora 9, ne-am oprit la insula pasarilor (Isla de Aves) aproape de iesirea din parcul national. 
Mi-a placut sa aflu ca Saint-Exupery (scriitor si pilot francez) s-a inspirat din natura marca Valdez si mi-am reamintit de un proiect din scoala generala despre Micul Print, tema ce ne-a tot urmarit in calatoria noastra. 
Departe de noi, vizibile doar cu telescopul, am vazut gainile roz ale Argentinei, si-anume flamingo. 
Cat ne strangeam bagajele din hostelul din Madryn dupa ce am lasat masina, doi frati ce veneau din vacanta lor de vara ne-au intrebat unde merem si pentru ca era in drumul lor ne-au dus pana in Trelew, de unde trebuia sa gasim o alta legatura spre capitala provinciei Chubut, numita Rawson. Aici doream un tur cu barca pentru a vedea delfinii patagonieni, o rasa de gasit doar la varsarea raului Chubut (insa, evident, delfinu’ nu traia in rau!). Legatura de transport a fost aceasta namila rosie insa delfini nu am vazut. Ultinul tur din ziua respectiva fusese organizat cu 2h inaintea sosirii noastre. Un alt lucru pe care l-am regretat a fost ca nu era sezonul balenelor insa poate in viata asta ne vom petrece o vara boreala in sezon de iarna australa sa le vedem cozile si spectacolul. 
Cu coada intre picioare am plecat catre urmatorul oras mare, punct de legatura cu El Calafate, destinatia noastra finala. Ajunsi destul de tarziu in Comodoro Rivadaria, un oras al muncitorilor din industria petroliera ce nu avea nimic de oferit, ne-am pus pe cautat hostel. Nefiind zona turistica am gasit doar unul si nici nu era in oras, ci la 5-6 km intr-un sat din apripeiere numit Rada Tilly. O dezamagire pentru noi insa lucrurile aveau sa se schimbe in prima secunda dupa ce am intrat in casa lui Lautar. Cel mai cald si primitor hostel de pana acum, nou, curat, cu o atmosfera incredibil de placuta. Lautar nu e un nume accidental, omul iubeste muzica si iti arata asta prin playlistul lui ca cel de acasa. 
Planuiam sa stam o noapte aici si apoi sa ne vedem de drum dar, hei ce sa vezi, socoteala din targ nu se potriveste cu cea din hostel, asa ca pana la urma am stat 3 zile sa exploram satul dar sa si interactionam cu o gramada de turisti-voluntari si prieteni ai hostelului. 
am vazut un sat cu: case frumusele foc,
peisaj minunat,
formatiuni pietroase cu scoici din alte timpuri… baaai ce scoici erau pe timpuri..
cu cel mai mare flux si reflux de pe coasta Atlanticului. Cand apa e retrasa, plaja are 300m lungime iar la flux se face de doar 15-20!!! Vantul bate tare aici, locul fiind faimos pentru kite si sand sailing, adica niste buggy-uri cu vele si… 
cu Moka, cea mai jucausa si prietenoasa golden retriever. O prietena cu care ne-am distrat de minune!
Apusul din Rada Tilly ne-a facut ziua mai frumoasa. La coborarea de pe deal ne-am intalnit si cu o vulpita vicleana ce n-a vrut sa stea la poza insa ne-a urmarit curioasa o buna parte de drum si ne-a bucurat privirile. 
ziua s-a terminat cu un asado traditional (gratar) unde am mai invatat o reteta. Ou copt in ardei copt … mnom mnom
A doua zi am pornit la drum insotiti de cei doi noi prieteni, Lautar si Moka. 
Multumim, Laur, ne-a placut la nebunie la tine acasa 😄
Frumoasa capitala au argentinienii astia! Cel mai frumos oras de pana acum. E oras mare, suprapopulat si chiar de este asa traficul e bun, madam Firea!! E fluid! Autobuzu’ mere be banda lui, bre duamna!
Despre BsAs stiam putine inainte sa ajungem aici. Tango si friptura de vita. Asa ca nici bine nu am lasat rucsacul din spate si am plecat spre o/un Parilla, adica Stakehouse, adica… gratarie. Mah… si a fost bun, bun insa nu atat de bun precum gratarul facut de Luiz in prima noastra zi in Brazilia. Luiz, obrigado!
Ziua doi, plecat spre cartierul colorat La Boca, unde s-a nascut tangoul. Gasit parcul Lezame pe drum si in parc, papagali din aceia de noi ii tineam in cusca, care la ei zboara liberi.
am plecat sa cautam cafea, dar pentru ca nu ne-a satisfacut cea din Brazilia, mare exportator in lume, am facut un obicei din a intra in cafenele si a evalua calitatea espressorului. Am intrat intr-un magazinas ce promova ca are cafea, am fost informati ca nu au, daaaar ne-a spus ca cea mai buna cafea din Bs As se afla la doar cateva strazi. Si cam asa a fost! O cafea buna buna, cu un barista foarte simpatic pe care l-am vizitat zilnic cat am stat acolo. 
Cum ne plimbam noi si rasuna spaniola in jurul nostru am dat de walk of fame si de steaua Nataliei Oreiro. Putini stiu, dar cei ce stiu… stiu! Cambio dolor! 
Cimitirul vesel de la Sapanta sau Cimitirul Eroilor din Bucuresti. Don’t cry for me Argentina a lu’ Madona, sau Evita sau Eva Peron, eroina nationala. Venita la oras sa se faca actrita, l-a cunoscut pe presedintele tarii si a devenit prima doamna implicandu-se activ in lupta anti-saracie, drepturile copiilor si pentru propulsarea femeilor in politica.
Evita s-a prapadit la o varsta frageda insa o intreaga tara inca ii respecta si admira implicarea. Am fost s-o vedem la faimosul cimitir Recoleta unde sunt depusi in cavouri mai toti cei ce au contribuit la dezvoltarea tarii, indiferent de doctrina. 
Nu am inteles exact care-i treaba, dar fiecare cavou are cateva sicrie la suprafata.
Tara are o istorie economica zbuciumata, cu datorii imense catre FMI, coruptie, interese ascunse, crize economice inainte de cea globala din 2007-2008. Se spune ca mostenirea lui Peron a fost preluata de un presedinte maret (Nestor) care a reusit prin masuri economice drastice sa scape tara de datorii in doar doi ani. Au alegeri anul asta iar cei doi candidati Cristina (ea a mai fost presedinte o data si este nevasta lui Nestor) si Macri se lupta intens. 
Una peste alta, cred ca am aflat si de ce au probleme cu sistemul bancar in Argentina. Inca mai folosesc dischete sa incarce sistemul de operare 😂. Nu-i de mirare ca au costuri mari de operare, la fiecare retragere avem un comision intre 6 si 9% din ce scoatem! Ceea ce e mai bine decat 10% cat percep unii daca platesti cu cardul. Si nici nu avem voie sa retragem mai mult de 400 de lei. Un alt lucru surprinzator este ca vezi cozi la bancomate pentru ca nu toate au bani si chiar si ei, localnicii, au limita zilnica pe retragere 😳
masina copilariei noastre a ajuns pe strazile Buenos Airesului
privim corabiile cu vela cu alti ochi de cand cu Portugalia si experienta oferita de Tibault, prietenul nostru vorbitor de limba franceza. Encore une fois, merci Tibault pour l’aventure oceanique! 🤗
asta ar fi o marca de succes la noi in tara
Gratarul e sfant in Argentina. Se mananca vita, miel, oaie, porc, pui, guanaco, strut, iepuri, pice, pume, practic tot ce are carne se pune pe gratar. in partea deapta se pregatesc carbunii si se trag, rand pe rand, cand e nevoie de ei. Carnea se plimba pe verticala si pe orizontala cu o frecventa cunoscuta numai de gratargiul lor
Hai la groapa cu furnici, ba-i aici, ba-i in Buenos Aires
O nota speciala: am fost la cinema, la Bohemian Rhapsody. Un film la care am ramas tintuiti pe scaune pana la sfarsitul genericului, in care pielea de gaina a fost acolo tot timpul. Un film la care se auzea lumea plangand in sala iar la sfarsitul lui multi am aplaudat! Chiar de credeam ca stim atatea despre Freddy si viata lui sau despre Queen, am aflat statea altele. Mai stii, Chitule sau tu, Ovi, cum era treaba cu vreau sa ma sparg liber (I want to break free) sau aparenta contradictie din versurile I’m falling in love for the first time/this time I know it’s for real? Abia acum am inteles la ce se referea. Comentam amandoi la iesirea de la film ca ar fi trebuit sa fie mult mai lung, asemeni melodiei ce i-a dat titlul (si care initial nu a fost difuzata exact pe motivul ca e prea lunga), insa nici nu ne-am dat seama ca trecusera aproape 3 ore!
Daca mai este cineva care nu l-a vazut, mergeti repede.
Din capitala, am pornit spre provincie sa ne minunam de cat de frumoasa e lumea in care traim.
See you soon!
Maine Unde 