Patagonia de Vest a venit cu surprize de toate felurile si nu doar din cele cu care ne obisnuisem.
Ca sa o spunem de la inceput, am intrerupt calatoria noastra pentru a fi alaturi de sor’mea. Acum doua saptamani am plecat eu pentru ca peste numai cateva zile sa ajunga si Anca in Paris. Asta fiind situatia, am hotarat sa punem pe blog si cele mai din urma experiente, so here it is:
Dupa ce am hotarat ca nu mai mergem in Ushuaia (adica la Fin del Mundo – cea mai sudica asezare), ne-am oprit in satul Perito Moreno, un pit-stop in drumul nostru spre El Calafate si El Chalten – inlocuitorul gratuit al vestitului, mult prea scumpului si pretentiosului Torres de Paine din Chile.
De cum am intrat intr-o benzinarie si pana sa apucam sa ne lasam rucsacii jos, ne-au abordat doi membri ai unui ONG ce avea ca scop marirea parcurilor nationale si a ariilor protejate pentru a ne lansa o invitatie la o tura de test pe un traseu ce urmau sa il propuna altor turisti. 
Vorba ca daca e prea frumos sa fie adevarat, atunci nu este, nu s-a adeverit si de data asta. Propunerea de a merge gratuit intr-un loc atat de interesant si de a primi si mancare pe durata excursiei ne-a facut sa amanam plecarea cu 2 zile. Cum satul era prea mic pentru a avea hosteluri, ne-am luat (in sfarsit!) un cort dintr-un supermarket si am confirmat prezenta la autobuzu’ de 10 spre Canionul Pinturas si Cueva de las Manos.
Momentul trebuia sarbatorit ca atare căci urma sa strabatem faimoasa Ruta 40 ca melcii: cu casa in spate. 
Nici prea mare nici prea mic, cortul ne-a dat cel mai ‘de acasa’ sentiment 😍
Prima noapte la ⛺️ am petrecut-o in Mini-Camping Raul, la un mosulica cu o gramada de nepoti (am numarat vreo 8 din pozele ce ni le-a aratat). Ne-am simtit minunat si ne-au placut povestile celorlati vecini. Niste olandezi ce si-au trimis motor-home-ul cu barca in Suriname iar ei au venit cu avionul pentru a petrece 2 ani departe de casa si niste chileeni ce calatatoreau cu motocicletele pentru doar 15 zile. Noi calatoream cu pe-josu’ pentru cateva luni, sa zicem … ca nu stim cate 🙃
Revenind la activitatea noastra turistica, dupa vreo 2h de mers cu busu’ căci soferul a ratat intrarea in Parcul National Patagonia cu vreo 20 km dus si evident tot atatia intors, am ajuns la Canionul Pinturas, ne-am organizat putin si am luat-o la pas ghidati de ranger. Zona arida, asa cum ne-a obisnuit Argentina, avea pamantul despicat in doua cu pereti inalti, loc prin care trece raul ce face diferenta intre nimiccitudine si ceva verde. 
Pe traseu am vazut faimosii (deja) guanacos, vaduva neagra 🕷, niste cincile mari, urme de animale mici si mari dar si ramasitele meselor copioase ale pumelor: 
La finalul turei am ajuns la un sit patrimoniu UNESCO, respectiv Cueva de las Manos (Pestera Mainilor), cu street art de acu’ 9000 de ani 😎
Am vazut cu ochii nostri lucruri facute de mainile oamenilor de acum noua mii de ani! Lucruri care au rezistat pana azi, pur si simplu, fara a fi nevoie de restaurari. Si erau afara, in aer liber, unele chiar expuse la soare. Ni s-a explicat ca tineau in gura praful cu pigmenti si suflau peste mana stanga printr-o teava, iar mai apoi le acopereau cu solutii ce aveau, printre altele, grasime de animale si ghips.
Aceste picturi reprezinta un ritual la care participa intreaga familie indiferent de varsta sau sex. Culorile folosite diferentiaza erele in care au fost facute.
Imaginile ilustreaza scene de vanatoare, mai sus, reprezentat prin puncte, este traseul parcurs pentru procurarea hranei. 
Vanau in mod special guanacos pe care ii perpeleau pentru familion asa ca au desenat si vanatori dansand in jurul pradei, animale atrase in capcane, animale in alergare etc. 
Fauna de azi a locului era prezenta si atunci, iar mai sus se poate vedea un picior de puma. 
Soparle 
Inexplicabile forme geometrice dar si maini, tobe si oameni dansand – party, party! 
desenul de pe stanca asta a fost facut ca sa arate fix ca relieful din spatele ei, adica acea crapatura este valea dintre dealuri. Acolo se faceau ambuscadele, femeile si copii speriau animalele iar barbatii foloseau sulite si lasouri confectionate din cartilagii cu pietre legate la capete sa-si captureze prada
Una din regulile nescrise ale acestor triburi era sa nu vaneze puii si femelele gestante, evident pentru a-si mari numarul de capturi pe termen lung. Gestatia dureaza 11 luni iar nasterea avea loc la luna plina, fapt redat pe peretele stancos. 
Cincila Portocalie dormea pe o stanca cata vreme ochii nostri curiosi explorau imprejurimile. 
Fotograful nostru, căci noi … acesti turisti de tura de test am fost si modele pentru promovarea parcului national 😎. Mai era ceva cu acest Christian, ceva legat de cat de mica este lumea: el a fost candva si fotograful hostelului Roots in care am dormit cu cateva zile inainte.
Aventura continuă si in ziua urmatoare pornim spre El Calafate, cea mai sudica destinatie a noastra. Dupa putin timp petrecut intr-o benzinarie am cunoscut doi nemti simpatici, Leon si Andreas ce aveau o masina inchiriata si se indreptau spre El Calafate asa ca… am mers impreuna.
Masina lor mirosea frumos… a portocale! O foloseau ca mijloc de transport, loc de dormit, loc de joaca… viata lor era in masina asta. Pornind cu entuziasm pe ruta 40, pe ploaie si pe vant (revenim la vant curand!) aveam sa aflam ca un sedan nu avea cum sa faca fata pe portiunea de 70km de drum pietruit… drept urmare…
Impotmolirea nr.2, avea sa fie mai serioasa caci s-a rup contra-aripa, fapt constatat in trio. 
Localitatea de la capatul drumului de No bun… dupa aste aventuri, am poposit cu baietii la o bere si ne-am facut planul pentru faimosul El Calafate pe care aveam sa il exploram la pas a doua zi, cat sa ne facem o parere de preturi si evident pentru a gasi cea mai convenabila varianta de a vizita vestitul ghetar Perito Moreno. Preturi strigatoare la cer! O plimbare cu caiacul in apropierea ghetarului era vreo 160 EUR si dura 2h. La un pic peste jumatate de pret puteam inchiria o masina. Cu 100 EUR un taximetrist s-a oferit sa ne duca pana la ghetar, autobuzu pentru amandoi era cam 70 EUR… Ne-am descurat noi cumva si pan’la urma am platit doar intrarea in Parcul National Los Glaciares.
Un woooooaaaaa, mare cat… ghetaru’…si ghetaru e atat de mare incat bradul solitar de pe mal abia ca se observa. 
Ghetarii sunt in continua miscare, se deplaseaza cam 2m pe zi si cand o fac, paraie si caraie din toate crevasele. Schimbarile climei fac ca toti ghetarii sa se miscoreze, iar retragerea este vizibila de la an la an. Poza de mai sus arata involutia lor. 
Un lucru observat la argentinieni, duc lipsa de creativitate! Perito Moreno – PM, o personalitate respectata pe pamantul lor pentru contributia activa la delimitarea granitei dintre Chile si Argentina, apare peste tot! Nu am vazut localitate fara strada cu numele lui (cafeneaua aceea buna din BA era pe strada Moreno), am innoptat de doua ori in satul PM, ghetarul asta cel mai faimos (si nu pentru ca e cel mai mare ci pentru ca e cel mai activ) si chiar varful muntelui din stanga ii poarta numele. Munca lui PM a fost rasplatita de statul argentinian prin oferirea de hectare intregi de pamant la granita cu Chile, pamant pe care l-a donat parcurilor nationale.
Lacurile de aici au culori ireale datorate unei pudre fine produse prin eroziunea subsolului apei. Adancimea medie a lacului alimentat de ghetari si cateva rauri, este de 150m iar adancimea maxima este de 500m 😳
Dupa ce am vazut minunea de ghetar, am pornit catre El Chalten, acea varianta gratuita de trecking si frumoasa precum Tores del Paine. Prima oprire si un antrenament bun prin vantul neobisnuit, a fost la El Mirador de Los Condores. Zburatoarele astea, specifice muntilor Anzi, sunt impresionante prin marimea lor. Anvergura aripilor ajunge la 3m iar trupul ajunge pana la 130cm inaltime.
Faimosul traseu Laguna de los Tres, este o tura de 10km cu urcare usoara de 9,5km si mai dificila pe ultimii 500m, care ne-a adus aproape de varful Fitz Roy si de niste peisaje de coperta de revista!!
Parcul National (inca Los Glaciares), atat de des luat la pas de exploratori este mentinut continuu iar cararile intra in recuperare in mod recurent. 
Pe drum ne-am intalnit cu Woody asa ca am stat putin la bird-watching 🧐
Fitz Roy este Mecca cataratorilor, noi am avut in camera de la hostel doi americani cu un intreg arsenal de pioleti, corzi, entuziasm si o carte grosuta despre toti peretii si toate varfurile ce pot fi cucerite. Vanau vremea buna si estimau ca vor sta cam 5 saptamani pe acolo. 
Rio de las Vueltas, intortocheat si frumos colorat. 
Pe platou am dat de cateva lacuri glaciare, in cel din poza se scurge un ghetar
Atunci cand te astepti mai putin sau mai bine spus unde te astepti mai putin, dai de cei ce-ti vorbesc limba. In timp ce povesteam de lacurile glaciare din RO, intra in discutia noastra si Tudor, un sucevean stabilit in Chicago, deja american, care tocmai trecea pe langa noi. Ne-am pozat, am schimat cateva vorbe si ne-am urat drum bun. 
Mr. Fitz nu prea a vrut sa ni se arate in toata splendoarea lui,
insa chiar la plecare a scos totusi capul din nori si arata chiar impresionant, frumos, maret. Ne-a placut si i-am zambit inapoi! 
Timpul petrecut in Argentina ne-a oferit posbilitatea de a intelege cate putin despre starea natiei, politică, economie, istorie, industrie, probleme. Multe din aceste subiecte aveau corespondent in Romania, chiar si coada de la benzinarie seamana mult cu povestile alor nostri din perioada comunismului. O tara plina de resurse naturale, minerale, petrol, isi tine cetatenii la cozi pentru benzina/motorina si cash.
Dupa El Chalten am pornit spre nord cu gandul de a traversa in Chile, insa aici am luat hotararea de a ne intoarce la cel mai apropiat aeroport pentru zborul catre Paris.
Undeva in spate, deasupra norilor, se vede varful Fitz Roy, iar in stanga lui sunt ghetarii care aluneca sinuos printre munti
Anca a ramas vreo 3 zile in Calafate la un hostel tip manastire si apoi a pornit spre statiunea elvetiana din Argentina – San Carlos de Bariloche, de unde a si plecat spre Europa. Ultima dimineata in Argentina, ultima usa de hostel pe care a inchis-o. Cineva cred ca aranjeaza cartile prin univers…
Maine Unde 